Deschide pleoapele, vid straniu de cunoaștere.
Dacă nu renunți la vicii, o să-ți vizitez moaștele.
Hah.
Era totu’ despre tine, de ce făceai, unde făceai, cum făceai, știi tu bine.
Iubeai enorm, da’ lăsai impresii false.
Exact ca PSD ești urât de toți.
Poți, nopți, să înoți printre vorbele de morți
Ce te țin pe loc, în loc să mergi și să le-arăți.
Că depinde de tine, să faci mai mult bine
Dar ține de mine să te îndrum
Că-n jur se face totul scrum, și nu mai poți ieșii din fum.
Da’ cum?.
Când totu’ e bine și totu’ se strică
La o adică, viața nu tre’ risipită.
Da’ cin’ să înțeleagă, când toți încontinuu aleargă
După hârtii ce-ți cumpără existența de îndată.
Da tată, îmi pare rău ce-am devenit.
Dintr-un copil distrus și retras.. am devenit țâcnit.
Că-n timp, în timp ce mă schimbam, am simțit ce e iubirea.
Ura, tristețea, și mai ales agonia.
Da-i firea omului, să urască ce nu-nțelege.
Așa am ajuns, să scriu, dând impresia că-s rece.
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea personală a artistului, de la un copil distrus la o persoană care se confruntă cu iubirea, ura și agonia. Versurile reflectă asupra viciilor, a percepției sociale și a luptei pentru a găsi un sens în viață, într-o lume în care oamenii aleargă după lucruri materiale.