Da’ codrule cu frunza rară
Dar mi-ai fost casa un an și-o vară
Am trăit, codrule, în tine
Da, și n-am dus grijă la lume.
Pe cărări cât am umblat
Dor la nimeni n-am purtat.
Da’ codrule cu frunza deasă
Da’ mi-ai fost casă, mi-ai fost masă
Da, am trăit cum n-am gândit
Și la izvor m-am răcorit.
Și-am dormit pe crengi de brad
Păsări mândre te-or cântat.
Da’ n-am știut de-i rău ori bine
Da’ n-am ținut seama la lume
Am umblat cum umblă vântul
Da’ și nu m-o ajuns urâtul.
Câteodată m-am gândit
Că ești raiul pe pământ.
Codrule, eu te-am lăsat
Da’ acasă m-am înfrânat
Și-am zis că te-oi ocroti
Și pe la tine-oi mai veni.
Și-aș mai sta în tine o vară
Codrule cu frunza rară
De mi-ai fost casă, mi-ai fost masă
Codrule cu frunza deasă
Sensul versurilor
Piesa exprimă nostalgia și dorul de viața simplă și liberă trăită în mijlocul naturii, în codru. Vorbitorul își amintește cu drag de timpul petrecut în natură, unde se simțea protejat și lipsit de griji, și își exprimă intenția de a se întoarce.