Destin umed.
E plină de tristețe lumea
Și tristă-i ploaia care plânge
Cu stropi de gingășie puntea,
La mal că nu mai poate-ajunge..
De-atâtea picături căzute
Se lasă-n jos privirea noastră,
Spre a vedea cum desfăcute,
Zadarnic tind a zare-albastră..
Și puntea va rămâne-n urmă,
Și ploaia, ciobaneasca ploaie..
În șanțuri se va scurge turmă,
Să rupă malul sau să-l moaie..
Cât de durută e tristețea
Și lasă rid adânc în suflet,
Prin el să mâie tinerețea
Și să se stingă ca un sunet..
O, cum mă roagă Haina udă:
„.. Mai stai la dos stăpâne-odată..
Ți-am devenit prin lacrimi rudă,
Și n-am mai fost demult uscată.. „.
.. Mai rabdă Haină, de te lasă
A fi purtată cum voi eu,
Căci o să ai când sta în casă,
Uscată.. doar pe trupul meu.
Cu zâmbet trist se lasă, biata..
Și, iar pornim prin lumi de ploi..
Ce mult voiam să-i spun că – gata!!!
Dar, nu mai pot privi-napoi..
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de tristețe și deziluzie față de viață, folosind metafora ploii și a hainelor ude pentru a ilustra povara emoțională. Naratorul se simte copleșit de tristețe și de amintiri, incapabil să scape de trecut.