Odihnei: prispă, arșiței: fântână,
Și visului: zăvor desferecat!
C-un brâu te-ncinge Dunărea bătrână,
Bătrâni Carpații trupul ți-l străbat.
Priveliști desfătătoare: țară!
Ce dragi îmi sunt toți munții de omăt
Și drumurile tale-n primăvară
Când de mireasma merilor mă-mbăt!
Cât ochii văd: și iarba și văzduhul,
Sunt ale mele toate câte sunt,
Și crestele, și apele și stuhul,
Și darnicul acest mănos pământ.
Pământ ce, ca-ntr-un scrin străvechi, ascunde
Și amfore, și oase, și săgeți,
Pământ pe care m-am născut și unde
E leagănul frumoasei mele vieți.
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă României, descriind frumusețea peisajelor, bogăția istorică și sentimentul profund de apartenență. Versurile exprimă dragostea pentru țară și recunoștința pentru locul natal.