Ioana la-ntuneric e pusă și la post
Căci nu știu ce făcuse. Iar eu, fără de rost
M-am dus să văd proscrisa cum sta la cotineață
Și-i strecurai, în umbră, borcanul cu dulceață.
Nelegiuire mare. Toți dimprejurul meu
Ce stau veghind la paza moralei tot mereu
S-au încruntat, când Ioana îmi spuse fără preget:
– N-am să mai vâr de-acuma în nasu-mi nici un deget;
Nici n-am să-ndemn pisicul să zgârie-altă dată –
Ce-au mai țipat! – Ea știe cât e de alintată
De dumneata. Te știe cât ești de slab și moale!
Când lumea-i supărată pe ea, cum râzi matale!
Nu merge-n felul ăsta. Mereu și pururi, iară,
Te-amesteci. Ca s-o creştem aşa, e o povară.
N-ascultă de nimica. – Am înțeles că-s țapul
Ispășitor și pașnic, îmi înclinai deci capul
Zicând: – Nu am nimica să vă răspund. Așa-i!
Popoarele cu-asemeni îngăduințe, vai
Sortite sunt pieirii. O știe orişicine.
Puneți-mă de-aceea la post, ah! și pe mine.
– Ai să fii pus! – Ioana din colțu-ntunecat
Șopti, venind aproape, cu glas catifelat
Nălțându-și ochii galeși și dulci, plini de viață:
– Bunicule, n-ai grijă! Am să-ți aduc dulceață!
Sensul versurilor
Un bunic își asumă vina pentru nepoata sa, Ioana, care a fost pusă la post. Ioana, însă, îl asigură că îi va aduce dulceață, sugerând o legătură afectuoasă și iertare.