Trecut-au veacuri după veacuri,
Din noaptea când murind, Iisuse,
Întruchipai o lume nouă
Pe groapa unei lumi apuse;
Când sângele de sub cunună,
Curgând pe fața ta ușor,
Te mângâia, cu mâna caldă,
Cu mulțumirea tuturor….
În urma ta, venit-au alții,
Vestind o nouă-nvățătură
Și, ucigând înșelăciunea
Făgăduinții din scriptură,
Au ridicat în mâini făclia
Simbolului adevărat
Și ți-au strigat: Iisuse, vino,
Că-n orice om e un Pilat!.
Era atât de dulce umbra,
Ce ne-ai lăsat-o tu, Iisuse!
Ne legănau atâtea vise,
Când altele erau răpuse;
Domnia lumii viitoare
Tu singur ne-o făgăduiai,
Urmașii lui Adam în tine
Visau al veșniciei rai….
Dar azi, când adevărul arde
Topind în suflete avântul,
Când glasul lor ne tot șoptește
C-al nostru e numai pământul,
Când cerul — boltă ferecată
A temniței ce geme jos —
E numai visul altor vremuri:
Fermecător — dar mincinos, —.
Eu tot mă-nalț spre fericirea
Visată-n zările senine
Și simt învățătura-ți toată,
Necontenind sporind în mine,
Și zbor mereu… mereu spre tine…
O clipă sunt doar fericit……
…………………………………. Ce făclie
Aripile mi le-a topit?.
Sensul versurilor
Poezia exprimă o dezamăgire față de promisiunile religioase și o căutare individuală a fericirii, în ciuda limitărilor impuse de realitate. Eul liric aspiră spre un ideal, dar se confruntă cu realitatea dură, similar cu mitul lui Icar.