Jos la stâlpul grădinii
Plânge mama miresei,
Și tot plânge și suspină
C-are-o floare în grădină.
Și cum crește și-nflorește
La străini le trebuiește,
La străini floarea nu crește
Numai se tot veștejește.
Să tot veștejește-ncet
Până se uscă de tot,
C-așa-i rândul fetelor
Cum îi rândul merelor.
Până-s mere tinerele
Stau pe crengi înșirățele,
Pe când trec și se-nroșesc
Pică jos și putrezesc,
Pică jos și putrezesc,
La nimeni nu trebuiesc.
Sensul versurilor
Cântecul descrie durerea unei mame la nunta fiicei, comparând-o cu o floare culeasă și un măr căzut. Metaforele subliniază fragilitatea și efemeritatea vieții, dar și inevitabilitatea destinului.