Miezul zilei. În câmpie
Nici țipenie pe cale…
Cu miros de iasomie
Bate vântul dintr-o vale.
Pe miriște, – clăi de-a valma.
Iar la umbra unei clăi.
Tolăniți pe-un pâlc de iarbă.
Stau de taină doi flăcăi.
Vântul – hoț fără pereche –
Fură-așa din când în când
Și-mi aduce la ureche
A lor taină vrând-nevrând.
Și în timp ce eu, din coasă,
Culc o brazdă de trifoi,
De la claia cu pricina
Zice unul din cei doi:
– „Și mi-e dragă, mai Căline,
Știi, așa, cum n-am cuvânt…
Când o văd, sărac de mine,
Nu mai știu pe unde sunt…
Că-i frumoasă fără seamăn
Și, n-aș crede să dau greș,
De ți-aș spune că-i mai mândră
Ca o floare de cireș…
Mijlocelul i se frânge
Strâns în bete, iar în sân:
Două piersici pârgite
Și miros de flori de fân.
Un sărut al ei, Căline,
E fierbinte… cum să spui:
Nici jăraticul din vatră
Mai cu foc eu cred că nu-i…
Și de-ai ști ce mult mi-e ciudă
Când în horă ea-i temei.
Că, pe când îi joc în dreapta.
Vreau să fiu și-n stânga ei…
Mâine o să-ncep pețitul;
Pețitoare-i maică-mea:
Mâine dar mi-ncerc norocul
Și, de-o fi să nu mi-o dea, –
Să mă bată sfânta cruce
Și să nu mai am noroc,
Dacă, – vrând s-o dea la altul, –
Nu-i fur turta de pe foc! ”
Sensul versurilor
Un flăcău își destăinuie prietenului dragostea profundă pentru o fată, descriind-o cu pasiune și hotărând să o ceară în căsătorie. El este atât de îndrăgostit încât ar face orice pentru a o avea, chiar și să fure mireasa dacă ar fi nevoie.