Vasile Militaru – Leul și Măgarul

Un leu care pe vremuri fusese Împărat,
Însă pe care soarta apoi l-a detronat,
Intrase, -pe cât spune un mare cronicar, –
În slujba la măgar.
Făcând aceasta leul nevolnic și bătrân,
Crezuse că măgarul, ilustrul său stăpân,
Va ține socoteală, în vremi cine-a fost leul
Și-o să-i respecte eul, –
Cu-atât mai mult că-n vremea când leul sta pe tron,
Măgarul îi fusese curtean iubit, cocon.
E drept că dinspre partea mâncării, n-avea grai
Să mulțumească, leul: trăia, mă rog, ca-n rai,
Căci, la măgar acasă, – nu mai le-nsir pe-anume,
Dar se găseau tot felul de bunătăți din lume
Și dintre toate astea, nimic nu sta sub cheie,
Ba liber era leul, banchete chiar să dee,
Dar, uite, vezi, în toate pe lume e un „dar”
Și leul, nu o dată plângea un plâns amar,
Căci urechiatul nostru, parcă-ntr’adins, mereu,
Când îi era pe lume mai drag bietului leu,
Îi poruncea, cu vorbe rostite plin și rar,
Cu ifos de măgar:
Ba să-i aducă ceașcă de mazagran cu pai,
Ba vânt să-i facă-ntruna c-un mare evantai,
Ba îi cerea, – și leul simțea nespusa greață, –
Să-l spele pe picioare în orice dimineață.
A suferit sărmanul de leu o lună-ntreagă,
Dar într-o zi cu soare,
Pe când măgarul nostru era la vânătoare, –
Își strânse-ntr-o desagă
Avutul bietului leu
Și, părăsind belșugul, s-a dus cu Dumnezeu.
Ieșind însă pe poartă, l-a întrebat un câine:
– Cum, leule, se poate să fugi tu de-așa pâine?!
Ce vei mânca, sărmane, cu-ncepere de mâine?.
– Hei, mai Grivei, -răspunse oftând, fugarul meu, –
Când te-ai trezit pe lume așa cum sunt eu,
Leu, –
Fost Împărat pe vremuri și mare Ghinarar, –
Preferi un trai amar,
Preferi să mori de foame sau să mănânci frunzar,
Dar slugă umilită nu poți fi la măgar!…