Vasile Militaru – Aurul și Înțelepciunea

Marele-Împărat Lumină și-Întuneric Împărat,
Megieși cu-mpărăția, când a fost și ei să moară,
Cu trei zile mai-nainte de prohod și de sicriu,
Fiecare, cu iubire și-a chemat
Unicul fiu,
Să-i dea binecuvântare pentru cea din urmă oară.
Și-amândoi, cu ochii-n lacrimi și cu grai întretăiat
Fiilor ce-aveau sub soare le-au lăsat câte-o comoară:.
– Fiule, a zis Lumina, eu mă sting și plec departe..
Tu rămâi pe lume singur.. Toate-n lume sunt deșarte..
Moștenire pentru tine n-am să las decât o carte..
Iat-o!.. Toată fericirea vei putea prin ea să sorbi,
Dacă ochii tăi citind-o, pururea nu vor fi orbi!
Sunt în ea comori de veacuri: vorbe-adânci, vorbe-nțelepte;
Fiecare, la tot pasul, doar spre bine să te-ndrepte,
Fiindcă vorbele-nțelepte, niciodată nu te mint
Și-s ca merele de aur, în panere de argint!.
– Ah, odorul tatii, zise Împăratul Întuneric;
Azi, când mor, cu fericirea, vreau, pe veci, să mi te feric..
Iată-ți las, ca moștenire, un fără sfârșit tezaur:
În această raclă neagră, numai galbeni mari de aur..
E comoară fermecată
Prin iubirea mea de tată..
Galbenul cel de pe urmă, să-l azvârli mereu în foc
Si, mereu, spre-al tău folos,
Înmiit, au să răsară, gârlă, galbenii la loc,
Pe când racla fermecată, cum pământul alta n-are,
Să cuprindă-a ta comoară, se va face tot mai mare!..
Vorbele acestea zise, firul vieții astfel tors,
Cei doi Împărați plecară,
Fiecare plâns de-o țară,
Dincolo, de unde nimeni, până azi, nu mai s-a-ntors,
Iar în ziua următoare, chiar din zorii dimineții,
Cei doi fii porniră și ei ca să-și toarcă firul vieții:
Pe stăpânul raclei negre, cu însetări în pumnul humii,
L-a fost smuls ca o furtună, aurul, în largul lumii:
Bolta cerului albastru i-a-nsorit-o-n mii de sori;
I-a pus vrăji în toată clipa; sub tot pasul, colb de flori;
L-a purtat pe tot pământul, pe căi largi, pe căi înguste
Și i-a dat, în fără seamăn pân-atunci olocauste,
Tot ce-ar fi putut să guste!..
Dar cu anii, mergând astfel pe cărările ce mint,
Cu, pe tâmple, tot mai multă promoroacă de argint,
Însetatul, dintr-o dată, rătăcit pe-al vieții drum
Se simți mâhnit.. Pe fire parcă se lăsa un fum;
Nu mai era primăvară, nu mai era cer senin;
Fericirea de-altă dată începu să fie chin:
Cântecul îi păru urlet; stârvuri, florile de crin;
Simți frigul tot mai tare: sorii se stingeau întruna;
Muri cel din urmă soare, apoi stelele și luna;
Întunericul se-ntinse tot mai negru și, curând,
Noapte grea veni să-i cadă și pe suflet, și pe gând,
Cel care viața o sorbise cu-nsetare,
Otrăvit de-a ei dulceață, se-azvârli, plângând, în mare!
Dar, în clipa-ntunecată, cea mai neagră dintre toate,
El simți, din valul mării cum un braț pe mal îl scoate
Și-n clipita următoare când în fire-a fost să-și vină
Văzu-n fața lui pe fiul Împăratului Lumină:
Cu, pe cap un sfert de soare ca un sfânt din Paradis,
Zâmbitor tinzându-i cartea, cel ce l-a scăpat i-a zis:
– Nu e vina ta.. E vina celui care, drept tezaur,
Nu ți-a dat o așa carte, ci izvorul său de aur!..
Ia-o și citește, frate: pentru toate-ți va fi leac,
Precum leac mi-a fost și mie; și-o fi tuturor, în veac..
Ia-o și citește-ntruna: azi vei fi mai bun ca ieri;
Vei simți cum prinzi în suflet boarea dulcei primăveri,
Cu miros din lăcrămioare și din florile de meri!..
Vei simți, din întuneric cum pe toată clipa ieși;
Cum îți înfloresc în Suflet milioane de cireși
În a căror fiecare ramură, omăt de floare,
Cântă o privighetoare!
Cartea mea e carte plină
De miresme, de lumină,
Și mai mult îmbătătoare decât oricare grădină!
Ia-o și citește, frate.. Adevăr grăiește-mi gura!.
Și-nchinându-se, Lumină, surâzând, i-a dat
Scriptura.
………………………………
Iară Sufletul-ruină, adevăr zic și eu vouă:
Prin puterea cărții sfinte, s-a trezit la viață nouă!