Pe-o pajiște întinsă, cu flori îmbelsugată,
Paștea Zimbrul voios,
Când pe furiș, pe iarbă, o vulpe tupilată
I s-arată și-i zise cu glas foarte furiș:
„O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne!
Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii,
Supusă, ca noi prostii, la ploile de toamnă,
La vânt, la ger, la muște, l-a iernii vijelii?
Au nu gândește oare că-n vremile trecute
S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu?
Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute
De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său?
Ah! scumpul meu preten! dă-mi voie a te duce
Într-un palat de cinste în care-ncetat
Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ți voi aduce
Și te-oi feri de dușmani cu-al meu protectorat.”
„Ei! te cunosc, șirată!
răspunse Zimbrul meu.
Ai râs și tu în viață de-o cioară îngâmfată
Și de-atunci, sărmano, tot caș visezi mereu!”
Sensul versurilor
O vulpe încearcă să flateze un zimbru pentru a-l manipula și a profita de el. Zimbrul, însă, este conștient de intențiile vulpii și o respinge, amintindu-i de o încercare similară eșuată cu o cioară.