Vasile Alecsandri – Constantin Brâncoveanu

Brâncoveanu Constantin,
Boier vechi și domn creștin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Și de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineață,
Zi scurtării lui de viață,
Brâncoveanu se sculă,
Fața blândă el spală,
Barba albă-și pieptănă,
La icoane se-nchină,
Pe fereastră-apoi câtă
Și amar se spăimântă!
„Dragii mei, cuconi iubiți!
Lăsați somnul, vă treziți,
Armele vi le gătiți,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Pașa cel neîmpăcat
Cu ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!”
Bine vorba nu sfârșea,
Turcii-n casă iurusea,
Pe țuspatru mi-i prindeau
Și-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-naltă lângă mare,
Unde zac fete domnești
Și soli mari împărătești.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanul îi aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnie
De a noastră-mpărăție?
Că de mult ce ești avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ți fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seama!”
„De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o știe;
De-am fost mare pe pământ,
Câtă-acum de vezi ce șanț!”
„Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii
Și de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.”
„Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toți de ne-ți tăia,
Nu mă las de legea mea!”
Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelați veneau curând,
Săbiile fluturând,
Și spre robi dacă mergeau,
Din cuconi își alegeau
Pe cel mare și frumos,
Și-l puneau pe scaun jos,
Și cât pălă repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu oftă
Și din gură cuvântă:
„Doamne! Fie-n voia ta!”
Cei gelați iarăși mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș mijlociu,
Cu păr neted și gălbiu,
Și pe scaun îl puneau
Și capul îi răpuneau!
Brâncoveanu greu oftă
Și din suflet cuvântă:
„Doamne! Fie-n voia ta!”
Sultanul se minuna:
Și cu milă se-ngâna:
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn creștin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ți i-ai pierdut,
Numai unul ți-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească!”
„Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creștin bun m-am născut eu,
Creștin bun a muri vreu…
Taci, drăguță, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci și mori în legea ta
Că tu ceru-i capătă!”
Imbrohorul se-ncruntă,
Gelatii se năintă
Și pe blândul copilaș,
Dragul tatei fecioraș,
La pământ îl aruncau
Și zilele-i ridicau.
Brâncoveanu greu oftă
Și cu lacrimi cuvântă:
„Doamne! Fie-n voia ta!”
Apoi el se-ntunecă,
Inima-i se despică,
Pe copii se aruncă,
Îi bocea, îi sărută,
Și turbând apoi strigă:
„Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-ați pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ștergeți pe pământ
Cum se șterg norii la vânt,
Să n-aveți loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!”
Turcii crunt se oțereau
Și pe dânsul tăbărău,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Și de-un paltin o legau
Și râzând așa strigau:
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Casca ochi-a te uita
De-ți cunoști tu pielea ta?”
„Câini turbați, turci, lifta rea!
De-ți mânca și carnea mea,
Să știți c-a murit creștin
Brâncoveanu Constantin!”