Ieri îmi urcai din gând în vis
Și din poveste-n poezie,
Pășind din cer în paradis
Și din frumos în feerie.
Și-mi mai urcai din piept în dor
Și din priviri în sărutare
Cu ochiul greu și pas ușor,
Către sublim dinspre-ncântare.
Un timp mi-ai fost și chin și leac
În soiul ăsta de risipă
De fericiri cu iz de veac
Ce-apoi s-au stins în doar o clipă.
Căci brusc ai început să-mi cazi
Din aspirație-n rutină,
Înapoi spre ridicol din extaz
Și din neprihănire-n vină.
Azi, muntele cu vânt și ploi,
Te-mpinge repede spre vale,
De la iluzia din noi,
Către năravurile tale.
Din umbra mitului ce-ai fost,
Rămâi un ciob de amintire,
Căzând în jalnic din anost
Și din dezastru-n năruire.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație idealizată care se deteriorează treptat, transformându-se din aspirație și extaz în rutină și ridicol. Naratorul exprimă regretul și dezamăgirea față de pierderea iluziei și căderea partenerului din ideal în realitate, lăsând în urmă doar amintiri fragmentate.