Mândru-și cântă-un cerb în codru,
Și-așa-și cântă de cu jele,
Nime-n lume nu-l aude,
Num-o dalbă-mpărăteasă
Dup-o tablă de fereastră.
Ea la-mpăratu’ s-o dus
Și la-mpăratu’ i-o spus:
– Mândru-și cântă-un cerb în codru
Și-așa-și cântă de cu jele
Gândești că și codrul piere!
Împăratul s-o sculat,
Pe obraz că s-o spălat,
Cizme negre-o încălțat,
Pușca-n brațe c-o luat
Și la cerb că s-o cărat.
Și-afla cerbul hodinind
Sub tufă de rujmalin,
Întins-o pușca să-l împuște
Și săgeata să-l săgete:
– Ho, ha, ho, nu mă-mpușca,
Nice nu mă săgeta
Că eu nu-s cine gândești,
Eu-s Ionu’, Sânt Ionu’,
Nănașul lui Dumnezeu
Și cumătrul lui Sânt Petru,
Dar m-o blestemat Maica
Nouă ani și nouă zile
Să fiu fiară de pădure.
Când anii i-oi împlini
Jos la țar-oi coborî,
Mănăstiri descuie-l-oi,
Slujbă sfântă face-oi.
Sensul versurilor
Un cerb cântă jalnic în pădure, fiind de fapt Ioan, blestemat de Maica Domnului să fie animal. După nouă ani, se va transforma înapoi în om și va sluji lui Dumnezeu.