Valeria Peter Predescu – Balada Lui Tănase Todoran

Sub un deal cu stejăriș,
lângă Salva pe-un podiș,
într-o zi de primăvară
grănicerii s-adunară.
Jurământul să-l depună
c-apoi toate-or merge strună,
steagul când l-or aplecat
un bătrân o-ncălecat,
Moș Tănase Todoran,
ne-nfricatul ardelean,
iese-n fața lor călare
și rostește-o cuvântare.
Moș Tănase Todoran,
ne-nfricatul bicijan,
ani el număra o sută
și-aceea-i de mult trecută,
către-ai lui se întorcea
și din grai așa grăia:
– În lanțuri de m-or lega,
în pământ de m-or băga
nu mă las de legea mea,
asta-i legea lui Hristos
sloboziți puștile jos,
apoi să le ridicați
și spre domni să le-ndreptați!
De la-nalta-mpărăție
o venit o comisie
și pe mulți îi judecară,
fește care cum să piară.
Unii-n temniță băgați,
iară alții spânzurați,
numai moșul Todoran,
ne-nfricatul ardelean,
el s-o sfârșit tras pe roată
plâns și azi de lumea toată.
Mândru câmp bătut cu rouă,
îi jelesc fecioare nouă
și nouă feciori voinici
pe cei omorâți aici,
lângă Salva pe mocirlă,
și codrul plânge de milă.
Pe vârful Țibleșului
cântă puiul cucului
și-așa cântă de cu jele
gândești că Țibleșul piere.
Pe roată când îl trăgea
toată lumea îl cânta,
Sălăuța sângera,
Someșul se-nvolbura,
Todoran când o murit
soarele n-o strălucit,
luna nu s-o arătat,
nici cerul n-o înstelat,
din pământ până la stele
numai dor și numai jele.