Vacanta Mare – Balada Lui Manole

Manole, Manole… iarăși ai mâncat fasole, dă-te dracu…
Doamne, mă jignești de mă-nvinuiești.
Că dacă mâncam, și mă ș***am
Munții netezam, Argeșu-l secam, Codrii defrișam și chiar Hiroshima zicea: respect, toată stima.
Iar Măria Ta brusc se scorojea.
Vodă nu credea, și îl întreba:
De unde-am simțit, un miros cumplit?
Nasu-mi sângera, părul îmi pica, crampe m-apucau,
Mațele-mi ieșeau, ochii îmi ieșeau, dinți-mi putrezeau…
Tu nu știi cumva, de unde venea, ăst miros cumplit?
Poate-am râgâit…
Bă Manole, eu am venit la tine că știu că pui gresia bine.
Vreau să-mi faci o vilă mare să las lumea fără glas,
Și să zică „‘Ete-al dracu ce biserică și-a tras!”
Păi nu v-am spus eu vouă că vreau vilă nouă?
Hai acuț la treabă, n-o mai luați la…
Lasă doamne, lasă. Că-ți facem o casă, cu gard împrejur să te doară
Curte asfaltată și-o grădina lată, cu iarbă destulă să ne pupi
Și îndată să-mi porniți, vilă să-mi clădiți,
Cum pe lume nu e, că vă dau și…
Banii la sfârșit cum am stabilit.
Atunci Manole se culcă. Și-așa culcat rămase.
Și-n somn visă că termină… Așa e, terminase.
Bă Manole, tot vorbim și timpu’ trece.
Nu v-am zis că vreau o vilă? Și tu stai și-o freci la rece?
Îți dau termen 6 zile să termini ce-ai început,
Că de nu vin cu armata… Și pe mama ta o cunosc destul de bine, și pe părinți și pe copii.
Visă că va sacrifica o nevastă de-a lor,
Și spuse meșterilor toți de visu’-ngrozitor.
Îngândurat, unul din ei cu glasul jumătate spuse: „Nu e sacrificiu, e o necesitate”.
Și ca să nu ne mai certăm, eu îți propun băi frate
În loc de una să-ncercăm să le zidim dracu pe toate.
Ana însă alerga, dacă-i dădeai o țuică,
Și ca Iulia Negură și ca Maricia Puică.
C-avea mamă un picior, cât roata de la tractor.
Și-o tălpoancă la picioare, ca de clasă muncitoare.
Ana alerga, iar Manole se ruga:
„Dă Doamne o ploaie, să curgă șiroaie, și pe Ana s-o întoarcă”
Însă Ana avea barca…
„Dă Doamne friguri uscate, să-nghețe apele toate, poate-așa Ana nu vine”
Însă Ana-avea patine.
„Dă Doamne și tu ceva, ca să nu mai aibe ea”
Și Doamne cancer îi da, că de astă nu avea.
Ana însă ajungea, și la toți ea le zâmbea
Și toți se-ngrozeau și cruci își făceau.
C-avea o față, de te lua cu greață.
C-avea mustăți pe oală, ca ciumara când se scoală.
Parcă-i paru’ pubian sau ciocu’ lui Vozganian.
Un ochi sus și unu jos, parcă-i Ciorbea ce-l frumos.
Și-avea dinți în gură frate, ca Vadim luciditate.
Și puțea așa de tare din cap până-ntre picioare,
Cred că folosea WC-ul, ca Funar UDMR-ul.
Meșterii fugeau de ea și strigau „Nu ne mâncaaa!”
Unu’ a c***t pe zid, deși nu era gravid.
Altu’ își umplu nădragii, dând cu capu-n stâlp ca Hagi..
Bă Manole, nu glumim. Hai bă vere s-o zidim.
Leag-o bine în frânghii, noi zidim și tu o ții.
Și zidu’ repede creștea pân’ la glenznișoare..
Pâm’ la pulpișoare… Pân’ la genunchioare… Pân’ la copsișoare…
Pân’ la… Și-n zona de nesimțire i-au lăsat aerisire.
Mănăstirea-i terminată. De sus de pe-acoperiș,
Manole strigă la meșteri: „Păzea vere că mă…”
Bă bă bă bă… Ce faci pe acoperiș?
Cum drăznești s-o lași slobodă drept în cap la Negru-Vodă?
Schele să-I luați, atent să nu vă udați.
Manole aripi făcea, de pe-acoperiș sărea…
Ceilalți meșteri priveau, și-ntre ei se sfătuiau
„Gata, a sărit tâmpitu’. Hai să coborâm cu lifu’.”
Și cum zbura el prin aer, dădu trei dume de fraier.
Deși filozof ca Heagen, niciodată n-o s-ajung.
Vă mai spun o cugetare: „Viața-i scurtă, gustu-i lung”