Unq’ Sapte – Dare de Mită

Sute de luni de zile risipite prin amalgame de cuvinte,
aruncate-n oameni care nici măcar n-o simte.
Să dezlănțui ceea ce ei numesc o încercare,
pe când pentru tine-i tot ce trăiești și motivul oarecare.
Ca să pui în aplicare un plan nasol pus la cale,
e sotto să intervină și oameni care nu înțeleg respectiva mișcare.
Tre’ să ții candela mare, ca-ntr-o zi oarecare,
în care mergi în clădiri comerciale, clar e.
Ceva ce miroase tare, ca acele subsoluri,
în care mergeam să fac bani din vânzarea neagră de fiare.
Să te pui la încercare, e o dovadă de neîndemânare,
și te ajută ca atunci când ești vedetă și apelezi la dare da mită.
Ăla suge dar nu artrită, roade dar de termită,
rapperi ce vor să trimită, dar din păcate-i adresa greșită.
Ascultători ce vor să simtă, punch-uri doar când sughiță,
normal că meri-tă să simtă ca nu degeaba-i menită.
Nu mirosi, n-ai laringită. Sap într-o groapă adâncită,
în care-mi văd poza din buletin pe post de țintă.
Bine că-l schimb în câteva luni, sper că mi-l schimbă,
să nu fie doamna de la aparat plătită din dare da mită.
Piesa asta-i cam mixtă, totuși duce-n același loc ca Dinică,
n-ai s-o prinzi c-ai mintea mică, trece fix prin partea lovită.
Evită, expiră, exprimă, imită,
unchiu’ are rime mai multe ca o familie unită.
Mai bine imită, sau măcar notează piesa numită
„Dare da Mită”, scrisă dă o minte amețită,
menită să nu fie ascultată, ca o pomană nașpa primită
din milă, deprimă ‘ntreaga seară ca 5 nef*tuți într-o mașină.
Și-ncă mai am o duzină de rime da’ lună, plină,
să-ți rămână pă rutină ca pă baterie rugină,
ca s******l pe o doamnă stilată divină, o rog să-și revină, ca nu-s io de vină, să poftească la cină.
Să vorbim ca doi oameni civilizați cu ciuma-i las gura plină,
până ca poliția să intervină îi f*t papilele gustative, regina.
Îl rog pe Vadim să revină, să le ia demnitatea infimă,
tuturor ăstora îmbrăcați în firmă, să confirmă.
Ce spune Dana Budeanu, acest bărbat fără viață intimă,
unchiu’ aruncă cuțite ca la scrimă, m-arunc ca la ski, mă.
Oameni ce se pierd dintr-o singură lacrimă,
ca la crimă, îl tot întreabă pă unchiu’ „cât mai scrii mă?”