Și eu exact ca Tudor…
vă iau morții-n p**a generând eterogenii
sar la gât pământeni cu p****u pe nara ca la penny
toți bulangii ce cred că scriu decât tampenii
să se fută-n continuare că poa’ să primească premii.
Viața mea e doar o mică parte din restul vieții tale
c-am primit la viața mea restu’ și resturi de mâncare
Și am fost și judecat pentru proasta exprimare
dar o să mă scuzi când auzi prin ce lagăre am făcut p**a mare.
La ce javre ‘am făcut p**a mare, și deși n-am mai
vorbit de mult timp tot își dau aere ca un evantai
Și și-o caută cu lumânarea, și că vor să-mi fută starea
că cică au exploatat iertarea iar eu le-am condimentat sarea.
Să se simtă bine-n mintea lui și-o arde la modu’
„eu am tăcut și am iertat pe toți” hai să mori tu?
că de când te cunosc faci gura mare de parcă aștepți mâncare
să știi că-n rap nu e chiar loc pentru fiecare „mane”.
pentru că, n-ai trăit nimic la viața ta înafară de lipsă
și de bani, și de p****, și de tovarăși, rezistă
că vine și ziua ta, și o să fuți și tu ceva
dar măcar nu ți-o arde de parcă pe tine te-ar fute cineva.
Fac hip-hop d-ăla grav te face dai din cap
de parcă ești o c***ă ce a întâlnit un moș bogat
sunt o formă de artă, în caz că-ncă n-ai aflat
când mă joc cu bitul antistres, crede-mă că sunt praf.
Am întâlnit fel și fel de oameni, ce veneau și plecau
batem palma, frățior zic „noroc” și un „ciao”
deși nu conta ce au, important era să fie
să fie bucurie pentru ei, frăție, slavă ție.
Îmi plânge chipul în oglindă cu lacrimi seci de durere
plâng și eu lângă el frăție, n-o să-l las să dispere singur
îi înțeleg disperarea, și-i simt chemarea, amintește
din ziua când am acceptat să-i fiu amic am devenit o reflexie.
Am simțit moartea ca libertate
m-am simțit încolțit între loialitate și păcate
cu atâtea sentimente moarte încerc să merg mai departe
știu c-o să văd cândva soarele mai ceva decât de pe marte.
Dar până când să tot încerc?
câte mai trebuiesc îndurate?
cât să mă învârt cu mine-n cerc?
măcar păcatele sunt numărate?
Cât mai tre’ să mă complic?
măcar cineva asistă?
sau doar îți bați joc de mine
și sunt un refren pe o piesă tristă.
Măcar îți aduc un zâmbet?
sau nici de asta nu-s în stare?
să înțeleg că am fost cândva un dulce
și-acum îți fac zile amare?
Deși am fost și rana pe care turnai sare
am strâns din dinți și nu ți-am spus vreodată cât mă doare.
Mă simt atât de singur
îți jur că nu vreau să resimt frigul
nu vreau să complic tot să pară simplu
e un subiect atât de ambiguu.
E o zi atât de f*****
aș prefera să mor primu’ dar sunt sigur
că nimeni n-o să-mi ajute mama
să sufle-n linguri.
De asta prefer să fiu tare ca zidul și schimbător ca vremea
dacă aș muri eu sensul și-ar pierde toată averea
pentru că eu sunt totul și de asta n-am nimic
și dacă aș înțelege ce-am zis n-ar mai fi nevoie să mă complic.
Îmi fac rău cu mâna mea… Și mi-e frică! (chiar mi-e frică)
n-o să mă apuc din nou de droguri sau de sticlă!
fiindcă știu că ce e frumos strică, aproape tot
Și te ține în viață atât de chinuit doar ca să simți că ești mort.
Te obligă să bagi divorț de fericire
Crescând un cadavru plin de nostalgie-n serile de vineri
devin tocmai tot mai trist, torn mai vesel
cu o istorie mai anxioasă decât turnul eiffel.
Nu mai scriu de fericire, viața mea nu mai e o poveste
și când voi muri tragic amintește-ți
de mine, că am râs împreună și ne-am simțit bine
Și să plângi când o să realizezi că sunt doar o amintire.
Îmi plânge chipul în oglindă cu lacrimi seci de durere
plâng și eu lângă el frăție, n-o să-l las să dispere singur
îi înțeleg disperarea, și-i simt chemarea, amintește
din ziua când am acceptat să-i fiu amic am devenit o reflexie
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de singurătate, durere și reflecție asupra vieții. Artistul se confruntă cu propriile demoni și amintiri, exprimând deziluzia și căutarea unui sens într-o lume dificilă. El vorbește despre lupta interioară și acceptarea rolului său de reflexie a suferinței.