Underman – Mă Tem de Mine

Căzut pe spate, spetit, minți împrăștiate,
Plutesc deasupra mea, asta nu-i coșmar de noapte.
Aștept un strop de noroc să fiu deviat la loc,
Dar în loc, soarele și luna complot la propriul meu corp.
Se ciocnesc lame din oțel, încerc să mă lupt cu el,
Mă lovește, simt că nu mai simt nimic la fel.
Sunt stări de curaj și frică ce mă aleargă perechi,
Prin fiecare rană ce mi-o fac se scurg doar amintiri vechi.
Cu ochii holbați la întunericul ce se deschide,
Îmi dau des seama bine că tot ce se întâmplă acum provine din mine.
Asta-i singurătate sau de fapt normalitate?
Rețin gânduri complicate, le trimit mai departe amplificate.
Sunt din nou copil, deși nu mai cred demult în el,
Alerg pe câmpuri largi pe care probabil că la mine acum le chem.
Am uitat de prezent, îmi imaginez viitorul trecut,
Și un clar destin clandestin pe care nu l-am mai reținut.
Refuz să fiu întrerupt, deși mă sufoc tare,
Vreau să fug, dar nu am cum, oricum abia mă țin pe picioare.
Oare mai văd mult același tip de decor imprimat pe cornee?
Repetat precum un MC blocat în aceeași idee.
Sunt manipulat să manipulez la rândul meu,
Mai important decât un cerc vicios care se învârte mereu.
Fac lifting doar ca să mă încadrez printre personaje,
Plimb liftul captiv între aceleași etaje principale.
Sunt sigur că sunt singur acasă, aștept hoții la masă,
Se răcește mâncarea, pe-ăștia tot nu-i văd la față.
Că sunt mulți buni care au aprins munți de nebuni,
Și după ani și luni s-au stins precum grămăzi de cărbuni.
Am o idee bună, o țin ostatic în cap de-o lună,
Fac vânt cuvintelor, gata, din nou, semăn furtună!
Stropesc mulțimi străine de orice tip de clemență,
Cu semeni ce zac la pământ, ignorați cu indiferență.
Nu mai simt frica, ceea ce este ok ca stare,
Prin urmare, ucid fericirea din mine care-i la fel de trecătoare,
Ignorând orice urmă de atașament,
Pentru că mulți vin și pleacă, prefer să le rămân indiferent.
Deschid ușa, caut o mână de ajutor în grabă,
Întind propria palmă doar pentru ca alții să o retragă.
Într-o piață falsă unde nimic nu mai contează,
Uită-te în sufletul meu să vezi oare cât mai valorează.
Viața-i lentă, dar violența ei mă lovește rapid,
Apelez la sentimente și înainte de a răspunde le închid.
Frați de arme sau carne trag la grămadă,
Fier gratuit ce pleacă din țeava mea în cea mai mare grabă.
Alunec pe margini, tresar și văd dimineața,
Respir rapid cu scopul final de a-mi salva viața.
Ca simplu om mă prind de simptom, oare e bine?
Vreau să pornesc vindecarea de sine, dar mă cam tem de mine.