Underman – Dimensiune

Durere de cap cumplită,
Secunde ce văd sticla zdrobită
Și oglinda ciobită,
Frică cuibărită-n ființă
Ce mă trezesc într-o clipă.
Mașina mea oprită
Lâng-o bandă vopsită
Pe drum
Nu-mi explic cum.
Dar casa ta-n apropiere și copaci în ceață este tot ce văd de-acum.
Nu știu ce se-ntâmplă, jur.
Mintea-mi joacă feste,
Mișcări încete,
Dureri în pântece
Ce treptat încep a trece
Parcă mă simt din ce în ce mai rece.
Senzații noi vin
Și simt cum cele vechi încep treptat a-mi trece
Și totuși elemente acestui decor parcă-ncearcă ne-ncetat să mă înece
Parc-anemic
Captiv în caracter pandemic
Am senzația că sunt amnezic.
Am venit
Dar mă simt ca după un drum lung de ostenit
Rămân de necontenit,
Natura a-mpietrit,
Nu mai contează
Imaginea ta încetează
Și barează
Starea asta ciudată ce mă presează
Și deloc nu mă caracterizează.
Subit
Am simțit
Vin către tine
Acolo mi-e bine.
Uit de terori,
Le iau pașii fără erori
Prin gradina ta flori
Cum am făcut-o de-atâtea ori.
Nici cald nici frig
Miresme nu mai prind olfactiv
Mă simt captiv
În timp fictiv.
Vreau ușa s-o împing
Dar se deschide fără să o ating.
Tăcere totală
Semi întuneric, și răceală
Într-o dimensiune polară
Pe raft o poză specială
Făcută de mine-n toamnă
Stă pusă pe coală.
Pictată pe sticlă
Într-o ramură aurită
Pare-atât de fericită
Și mereu grăbită
Să mă-ntreb de ce-mi ești atât de iubită
Tu ființă magnifică.
Straniu, subit
Parcă nu mai recunosc nimic
Nici mintea mea, e un vid
Poate că-s lovit
Altfel nu-mi explic
Pierderea-asta de lucid
Ce ține-un infinit.
Durează o clipă,
Confuzia revine la o scară mai mică
Presată-n explicații lipsă
Și totu-ncepe să revină la normal, parc-am trecut printr-o eclipsă.
Trepte-nalte
Duc către camera ta, amintiri curg imediat pliante
A morții am, arde templul ăla mic,
Ți-am închinat atâtea piese din arte.
Nemișcat rămân,
Îmi par parcă prea plăpând,
Refuz să te trezesc, acum îmi spun în gând
Și m-așez lângă tine, lăsând
Timpul curgând
De restu-uitând.
Perfecțiunea
S-a jucat cu trupul tău întrecându-se pe sine-n
Fine,
Sunt atâtea dive care ar ucide doar ca să fie o zi ca tine.
Soarele pătrunde
Prin geam să te mângâie cu razele lui blânde
Ce te fac să strălucești ca florile pe munte
Și-ți spun încet pe nume.
Tresari ușor,
Te ridici, mă ignori
Pasind pe covor,
Te îndrepți către fereastra de la dormitor
Încercând să vezi ce disturbă acest decor.
Iubito, sunt eu,
Ce se petrece?
Mă-ndrept către tine,
Te-ating pe umăr și tu-ți capotul,
Tresarind ca după un fior rece.
Halucinații fine
Când părăsești camera și la un moment dat
Parcă treci prin mine,
Simt că mă pierd din fire,
Pătrund pentru a nu știu cata oară
Astăzi în neștire.
Alerg după tine,
Dar ceva se-ntâmplă, te comporți de parcă nu exist
Mă ignori ca și cum fizic
Nu sunt aici, și asta mă face foarte trist.
Te-am supărat
Cu ceva, nu înțeleg situația,
Și tu părăsești locația
Încercând să afli ce-a strivit în stradă aglomerația.
Zilele-mi dau senzația
De imprevizibil
Eveniment,
Când mașina mea-i bucăți împrăștiate pe ciment,
Vad oameni ce se-ndreaptă într-un spirit eminent
Către locul dezastrului evident.
Urme de frâne,
Vad cum scot o siluetă
Inertă
Iar individul ăla-mi seamănă într-un mod anume
Și nu-nțeleg de ce strigi la el pe al meu nume.
De fapt sunt eu,
Mort, s-a-ntâmplat ceva
În drum spre casa ta
Și-acum sunt într-o altă dimensiune.
Ma aude cineva?
Ma vede careva?
Ma aude cineva?
Ma vede careva?