Ce mai faci? Ce mai spui?
Unde ești? Mai exiști?
Ochii mei sunt nebuni,
După ochii tăi triști.
Te aștept peste tot
Și visez să te-mbuni,
Am zidit pentru noi
Un spital de nebuni.
Acest fel de a fi
Vreau oricum să-l conservi,
Un spital pentru cord,
Cu salon pentru nervi.
Nu e logic nimic,
În întregul demers,
Amintiri au murit
Și contururi s-au șters.
Nu știam c-am avut
Acest mare noroc,
Să trăiesc lângă-un om
Care lumii-i dă foc.
Consolat, te aștept,
Mi-e necaz și pustiu
Și mă tem să te-ntorci,
Cred că nu te mai știu.
Poate că, între timp,
Chiar și tu te-ai schimbat,
Un păcat părăsind,
Îți asumi alt păcat.
Poate numele tău
E precum ți-am spus eu,
Și ești rodul divin,
Fiica lui Dumnezeu.
Să te caut nu vreau,
Să te-aștept nu mai pot,
Mi-am propus să te uit,
Cu iubire cu tot.
Îndărătnic te porți,
Și absurd, și naiv,
Dar eu hachița ta
Nu mai pot s-o cultiv.
Doar atât mai aștept,
Să-ți revii, să te-aduni,
C-am făcut pentru noi
Un spital de nebuni.
Ne putem odihni,
În cămașa de lanț,
Terapie de șoc,
Pentru foștii amanți.
Eu, din lacrima mea,
Am făcut, mai la Nord,
Un spital de nervi,
Un spital pentru cord.
Bat pe-acolo ninsori,
Într-un fel îngeresc,
Ca să-ți dea de-nțeles
Că eu tot te iubesc.
Însă nu te iubesc
Ca să vii, ca să pleci,
Te iubesc gratuit,
Inutil pentru veci.
Poți la șes coborî,
Poți rămâne-n zăpadă,
Te iubesc fără sens
Și tu nici nu contezi.
Astăzi, încă te joci
De-a misterul întreg,
Cei din jur ori nu știu,
Ori, știind, nu înțeleg.
Dar, treptat, vei simți
Că fiorul trecu
Și vei avea să le-arăți
Că-n poeme ești tu.
Și, atunci, ai să lupți,
Să le poți demonstra
Că, la mine în vers,
Este chiar viața ta.
Și te vor umili,
Contestând dreptul tău,
Dar eu nu te-am numit,
Ca să nu-ți fac vreun rău.
O s-apari, pe nedrept,
După ce am să mor,
Ca un alt personaj,
Scris de alt autor.
Și, atunci, ai să negi
Adevărul cel strict
Că-ntre noi a fost și
Acest straniu conflict.
Și vei face recurs
Că-ntr-o zi ai să vrei
Să arăți cine-ai fost,
Între-atâtea femei.
Eu, atunci, am să-ți fiu
Cel din urmă atu,
Declarând că, oricum,
Eroina ești tu.
Astfel, adeveresc
Că și azi ne iubim
Și, murind, am să fiu
Soțul tău legitim.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă, dar neîmpărtășită, idealizând persoana iubită până la divinizare. Vorbitorul se luptă cu sentimentele sale, oscilând între dorința de a uita și acceptarea iubirii gratuite, chiar dacă aceasta nu are sens sau reciprocitate. În final, recunoaște rolul esențial al persoanei iubite în viața și creația sa.