Sună, sună și răsună,
Sună petricica-n gârlă,
Sună petricica-n gârlă,
Mândra plânge și suspină
Că pe deal colnicele,
Și-a lăsat pe poticele,
Și-a lăsat pe poticele
Dragostile, tinerele, auzi.
De la București la vale,
Este o apă curgătoare,
Apa curge flori a dulce,
Și mândruța mi le strânge,
Și le face chiticele,
Doamne, ce-o face cu ele,
Că dragostile de astă vară
Le-a lăsat pe prismă afară,
Le-a lăsat pe prismă afară,
Și vânturile le luară.
Foaie verde grâu mărunt,
Inimă cu venin mult, mă,
Când să mi te-oi trezi,
Să pui masa să mă-nchin,
Da’ cu nevasta după gât,
Cu copii la și la rând,
Ia masă că nu mă-nchin,
Adu-mi perna să mă culc,
Sau adu-mi calul să mă duc,
La mândruța de demult, mă,
Să mi-o pup, să mi-o sărut,
Că l-am băgat în pământ.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă tristețea și regretul pentru o dragoste pierdută, amintindu-și de vremurile trecute și confruntându-se cu realitatea dură a pierderii și a morții. Naratorul oscilează între amintirea iubirii și acceptarea finalului tragic.