E tristă toamnă și e frig și-afară plouă
Din ochii mei ning picături de caldă rouă
Aș vrea o clipă doar la ochii tăi de foc să mă-ncălzesc
Dorurile frunții să-mi topesc.
În sufletu-mi se frâng dureri nebănuite
Și se aprind aceleași veșnice ispite
Și se desprinde-n simfonii de lacrimi fără de popas
Cântecul iubirii fără glas.
Adio doamnă
În sufletu-mi de-atâta plâns îndoliat
Acum e toamnă
Adio doamnă
Voi rătăci de-acum de dor înfrigurat
În tristă toamnă.
O, vis pierdut
Roman trecut
Al vieții drum
Ce trist e-acum.
Adio doamnă
În sufletu-mi drapelul negru s-a lăsat
Acum e toamnă.
Adio doamnă
În sufletu-mi de-atâta plâns îndoliat
Acum e toamnă
Adio doamnă
Voi rătăci de-acum de dor înfrigurat
În tristă toamnă.
O, vis pierdut
Roman trecut
Al vieții drum
Ce trist e-acum.
Adio doamnă
În sufletu-mi drapelul negru s-a lăsat
Acum e toamnă.
O, vis pierdut
Roman trecut
Al vieții drum
Ce trist e-acum.
Adio doamnă
În sufletu-mi drapelul negru s-a lăsat
Acum e toamnă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei despărțiri, folosind metafore legate de toamnă și frig pentru a ilustra starea interioară a celui care suferă. Pierderea este resimțită profund, iar amintirea iubirii trecute aduce tristețe și regret.