Tudor Arghezi – Vestitorul

Mai spuse Vestitorul: -Lipsește rânduiala
Ca să pornească bine, se-ncepe-ntâi cu școală.
Cu toate că noi nu știm nici iscăli citeț,
Cultură, cum îi spuneam, la noi e-n mare preț.
Atâta doar, condeiul și gândul să nu sară
De marginea plăcută stăpânilor pe țară.
Că nu este nici cartea aceea, nici cultură,
De pildă, cum nu știi: te laudă, te-njură?
Cultură-adevărată e-atunci când orice zice
Și face stăpânirea e bine și ferice.
O bună rânduială, se vede, niciodată
N-ați zis că e și drumul obștesc la judecată,
Cu număr, cu ștampila citații și dosar.
Sunt fericit, în viața, de care n-ai habar,
Când ai trăit sălbatec, de capul tău, nedus
De mână, părintește, blajin sau luat pe sus
Noi v-arătăm anume,
Câte chemări și resturi avem, de sus, pe lume
Ce datorii ne-apasă și ce dregătorie,
Pe ranguri, ni se cade în noua-mpărăție,
Zic, deci, judecătorii de pace și de pâra:
În ce netrebnicie ei mintea nu și-o viră?
Lor sarcina de frunte
Le stă în puricarea măruntă-n amănunte
Cătându-le gâlceava celor ce ai să-nfrunți,
De nu se lasă-n voie, te duci și îl denunți.
Iei pildă de la lupul din fabulă și miel
Că-i tulbură pârâul, păscând mai jos de el,
Și vinovat ca moșul, strămoșul lui, pe-al tău
L-a clevetit odată și l-a vorbit de rău,
Sau poate, mai curând,
C-ar fi avut de gând.
Ascuns după perdele, vecinul pe-ndelete,
S-asculte cu urechea lipită de părete.
Cu-o șoaptă ea o cheie furișe, eu mă bag
Să dau nebănuite secrete în vileag.
E-o vină și aceea că-n timpuri fericite,
Găsești de trebuință vorbirea pe șoptite,
Cu-o șoaptă, ca o coastă străveche-n timpul nostru,
Și dezgropată-aiurea, poți întregi un monstru.
Că iese capu-n coadă sau altuia-i e coadă,
Nu supără pe nimeni, iei târgul cu grămadă,
Din toată întâmplarea înveți ce-i o pricină.
Desprinderea sporește și prinde rădăcină.
O viață fără pricini e-o viață ca de vită
Și nu poate să fie, ca oamenii, trăită.
Începe numai una și vezi că vin o sută:
Te dedulcești pe-ncetul, deprinderea-i făcută.
Aduci la judecată pe cine vrei, târâș,
Pârât, din pâră-n pâră, ajungi și tu pârâș,
Bărbatul pe nevastă, nevasta pe bărbat
Se scuipă-n priveliște, scuipând și-un avocat.
Părintele-și pârăște odrasla: nu te mire
Că s-a sculat odrasla, și ea, la moștenire.
Doi soți se plâng că socrul bogat e năuc:
Un procuror și-un medic îi vâră-n balamuc.
Până acum domnește prostescul obicei
Ca-mpricinații să se împace între ei.
Tot ei se-nfruntă, unii, și tot ei se și-mpacă.
Dreptatea-i pentru dânșii o glumă și o joacă?
O pricină se-mparte-n destoinicii mai multe:
Unii-s plătiți să-ntrebe, alții sunt puși s-asculte.
O pricină nu poate să-nceapă fără Cod,
Dosar, grefier, arhivă, refistru și aprod.
Un om în toată firea e greu de înțeles
Să n-aibă-n an o dată cu-ai lui nici-un proces,
Să poată cetățeanul să nu stea niciodată,
Cu viii sau cu morții, aduși, la judecată?
Să nu fie o dată măcar legal și-nchis?
Învață legea, frate, că vei avea de scris
Să nu-ți rămâie goală nici o hârtie albă.
De cum îți cade-n mână o foaie, fă-o jalbă.
Nici n-ai să simți că viața, cu pana care scrie,
Te-mbogățește, fraged, cu-o nouă meserie,
Căci orișicare tocmeală-i plătită cu dobânzi
Și, când pârăști pe semen, îl dră****ști și-l vinzi,
O țară chibzuită e-aceea care are
Mai multe temniți decât spitale și altare.
Pot să mai fie neamuri atât de păcătoase,
Să nu-și dea socoteală de noile foloase?
Treziți-vă-n lumina cea nouă: nu vedeți
Că viața, vi-i lipsită de mii de frumuseți?
Unul de-alături zise, că-l apucase milă:
-„Au dreptul, bieții oameni, să-nvețe cu de-a sila”.