Începe, Doamne, iar să-ți pară rău
Că m-ai ales un timp să-ți fiu al tău?
Îmi dăruiseși un crâmpei de har
Și-mi dovedeai că harul fusese în zadar.
Îngenuncheat nainte-ți cu frică și sfiială
Mă încerca mereu și câte-o îndoială,
Și tulburat de taine și murmure cerești
Te-am întrebat odată, cine ești?
Să-mi fie singurul păcat
Pe care socoteam că l-ai uitat?
Născutul fără aripi, ca oamenii mai proști,
Nădăjduiam că tu mă recunoști,
Dar trebuia păcatul să-mi fie și mai greu
De care-mi cerci sfârșitul de-a pururea mereu.
Dar n-așteptam pedeapsa să-mi fie-atât de grea,
Când judecași fărâma de viață fost-a mea.
La câte-o cotitură rămânem față-n față,
Și asta se numește în pravila ta viață.
Ți-ai săvârșit Adamii și Cainii în Satani
Nu-i mai iubești pe oameni că-ți trebuie dușmani.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o revoltă interioară și o dezamăgire față de divinitate. Vorbitorul se simte abandonat și nedreptățit, acuzând divinitatea de cruzime și de lipsă de iubire față de oameni.