M-au apăsat bătrânii și tinerii și cei
Cu vârste-mpleticite, nici oameni, nici femei.
M-au apăsat nerozii, deștepții, cărturarii
Și micii, mijlocii și marii și mai-marii.
Toți câți împăduchează icoanele și spurcă,
Fățarnici, treapta albă a cerului ce-l urcă,
Au șovăit că ochiul i-a prins și i-a-nțeles,
Acolo unde cardul solemn era mai des.
Mormintelor spoite li s-a cojit spoială,
S-a dezlânat cuvântul, a-ngălbenit cerneala,
Culoarea și accentul s-au stins și risipit,
Lovite de arsura surâsului acid.
Tu tulburi vălmășagul pe prăzile mai bune
Și haita gânditoare n-ai vrea să se răzbune
Când singur dinaintea frăției te ridici
Și-i sângeri fariseii și blânzii-ntorși pe bici?
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment puternic de revoltă și deziluzie față de ipocrizia și corupția din societate. Naratorul se simte trădat de cei care ar trebui să fie modele și îndeamnă la răzbunare împotriva fariseilor și a celor blânzi care s-au întors împotriva lui.