Regret că mă-ntrerupi din cale
Cu interviul dumitale.
Dar iată, mă opresc o clipă
Să-ți dau răspunsul meu în pripă.
V-am salutat o dată sfera
Acum vreo zece mii de ani
Când astronomii de pe Terra
Erau de-abia urangutani.
(Flammarion era gorila
Și bietul Newton diplodoc.
Camil era de-abia Cămilă
Iar Duică… nu era de loc!
El de-abia azi când scrie proză
Se află în metamorfoză
și se transformă tare greu:
Aspiră-acum la cimpanzeu.).
De-atunci, prin negrele stihii,
în noaptea largă și profundă,
Am rătăcit cu zeci de mii
De metri pe secundă,
și diafană m-am ivit,
Din perioadă-n perioadă,
Ca fulger blond încremenit
Să-mi desfășor spectrală coadă
Pe cerul nopții la zenit…
Planetele cu sateliții,
Purtându-și mândre paraziții,
Mi-au dat portretul prin gazete
și m-au fixat mii de lunete…
Dar, gata să-mi găsesc mormântul
în vreun sistem de constelații,
Am revenit zburând prin spații,
Căci nu disprețuiam Pământul.
(De-ați fi în cer ca mine voi
V-ați minuna întotdeauna
Cum globul ăsta de noroi
Se vede luminos ca Luna…)
și-aveam de gând – ca un simbol
De milenară simpatie –
Cu cel din urmă-al meu ocol
Să ne unim prin veșnicie
într-un fantastic carambol.
Și măritându-i neagra humă
Cu luminosul meu adaos,
într-un aprins vârtej de spumă
Să ne rostogolim în haos.
Dar când văzui ce… porcărie
(Să-mi ierți cuvântul) ați făcut,
Cât sânge-a curs din neghiobie
Pe bietul vostru glob de lut, –
Cu spaimă, la periferie
Din zborul meu m-am abătut
și nimbul clar și trena lungă
Ca o eșarfă de lumină,
Mi le-am ferit să nu ajungă
Vreun strop întunecos de tină.
De-atunci, iubitul meu, îmi vine
De supărare și rușine
Să fug… cu coada-ntre picioare
Prin spații interplanetare
și să mă mistui în neant.
Mă duc… Adio! Salutare!
Să-mi scrii: Uranus, post restant.
Sensul versurilor
O cometă, după milenii de călătorie prin spațiu, revine pe Pământ cu intenții bune, dar este dezgustată de starea umanității și de distrugerile provocate. Dezamăgită, alege să se îndepărteze din nou, preferând singurătatea spațiului.