Până-n sfârșit, să nu uiți măreața sărbătoare,
Când te-ai sculat din pulberi deodată în picioare.
Privirea ta târâșă și-mpiedicată-n tină
Primi din depărtare întâia ei lumină,
Și-o dată dezlegată de mal și de țărână,
Ajunse scrutătoare, senină și stăpână.
Erai o rădăcină și nici de-abia un trunchi:
Ai smuls-o de sub tine și-ai frânt-o pe genunchi,
Și slobod de osânda de rob încremenit
Te-ai desfăcut de locul osândei și-ai pornit,
Și cumpănit pe câte o talpă și-un călcâi,
Ai fost pe verticala înaltă cel dintâi.
Îți ridicaseși capul de jos, chemat de soare,
Și începu îndată și cugetul să-ți zboare.
Tu ți-ai învins pământul, mormântul și destinul.
Se învinsese omul neașteptat, străinul.
Sensul versurilor
Piesa celebrează momentul crucial al transformării personale, când individul se ridică deasupra limitărilor și își depășește destinul. Este un imn al eliberării și al triumfului asupra obstacolelor.