Tiara, grea pe frunte, de aur gros bătut,
S-a făurit frumoasă, acum vreo șapte veacuri,
Muncită, în robie, de meșter priceput
A-mpodobi tertipul cu gingășii și fleacuri.
Aci, cunoști călcâiul ciocanului, lovit
În bulgării de aur supuși silit strivirii
Și-ncovoiați de-o floare la locul potrivit,
Prinzând înfățișarea, treptat, a-nchipuirii.
Aci, se subțiază metalul străveziu,
Și, fir plăpând ca firul de păr prin flori se coase;
Tors ca din furci de aur și ajungând mătase,
Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu.
Trei rânduri de smaralde, ca dinții din gingie,
Rotunde, deopotrivă, jurâmprejur răsar,
Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie
Și de un bob mai mare de vechi mărgăritar.
Păstrată pentru Paști în cămin cu-ncuietoare,
Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinți.
Albastrul căptușelii pătat e de sudoare,
Pe creștetul, din vremuri, al foștilor Părinți.
Sensul versurilor
Piesa descrie o tiară prețioasă, lucrată cu migală și păstrată cu sfințenie, simbolizând istoria și tradiția religioasă. Obiectul sacru este martor al trecerii timpului și al credinței.