Tudor Arghezi – E Avocat

E avocat vestit, dar cam peltic.
Avea ceva sub limbă, încă de mic.
De când umblă cu gâștele prin sat,
Nebănuit că iese un mare avocat.
Dar gura slută poate fi o vină,
Dacă citezi din greacă și latină,
Și dacă te vădești în stare
Să aperi cu doi clasici un hoț de buzunare?
O mare pledoarie dezleagă și păcatul,
Că hoțul își împarte venitul cu-advocatul.
Când s-a întors bursierul cu doctorat în țară,
Nu sunt cinci ani, stătea pe dinafară.
Și n-avea nici pingelele întregi
Neîntrecutul tânăr om de legi.
Dar și-a-nțeles chemarea bine
Și a făcut și el ce se cuvine,
Când n-a avut nici pat, nici blid
Că și-a ales cel mai bogat partid
Și s-a înscris fanatic devotat,
Ca să ajungă-ntâi „băiat de Stat”.
Și mai târziu de-așijderea „bărbat”,
A stat ce-a stat la colț, și-apoi lungit,
Și ceasul care suna la vreme i-a sosit,
Și n-a șuntă dogit.
Cel mai isteț flăcău, din opt copii,
În câțiva ani făcuse trei moșii.
Sătean de mămăligă și de ciorbă lungă,
Știuse să se facă ciocoi și să ajungă,
Și-a mai ales și-o specialitate:
Moșia, câștigată-n proces pe jumătate.
Ca să câștige-n fals moștenitorii,
Erau mobilizați toți autorii,
Franțuzi, germani, romani și toate
Textele lungi de prin antichitate.
El aducea, de-acum și din antarți,
La Curte o căruță de secretari și cărți.
Era o bucurie și-o mare sărbătoare
Când maestrul, opt ceasuri în picioare,
Aplaudat de domni și de cucoane,
Mai dobândea o mie de pogoane,
Un nou conac, o moare, un râu și un suhat,
C-un testament din patru sau unul fabricat.
Dintr-un proces ieșise-n capitala
Și-o casă boierească și mare cât o școală.
Birouri, cu intrări și cu ieșiri
Ca tihna, de tăcute, a unei mânăstiri.
Uși leneșe pe ghinduri, cu căptușeli de piele,
Umplute cu saltele,
Și secretari cu-o treabă fiecare,
Dactilografe, secretare,
Dulapuri de arhivă, cu dosare.
Hoțiile sublime, afaceri așa-zise,
Sunt studiate-n taină, cu ușile închise,
Concesii și contracte, cu drept de monopol.
O simplă neghiobie le poate da de gol.
Mascate de-o nevoie de Stat, de vreo uzină,
Se-ntâmplă tâlhăria să iasă la lumină.
Un deputat mai gureș sau cu principii sfinte,
Uitat să-și ia răsplata tăcerii dinainte,
Amenință să scoată-n vileag, la timp, neuns,
Urzeala și tertipul cu meșteșug ascuns.
O izbucnire-a bubei lăuntrice, deodată,
Ar mai mânji și fețe părute fără pată,
Un zvon, cândva, făcuse pe omul de onoare,
Încrezător în șefii mai mari, să se omoare.
Când zvonul ar ajunge știut întemeiat,
Puroiul s-ar întinde și-n sus, până-n Palat.
Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul știe
Să piardă o cărare ce duce-n pușcărie.
Rețeta îi aduce în lada din altar
Alt aur, milioane, pachete numerar.
Maestrul e și-un mare gospodar,
El cheile cămării le poartă-n buzunar,
La tribunal, la Curtea de Apel,
Casație, consilii și-n minister, cu el.
Se teme, jupâneasa, ca-n lipsă, s-ar putea
Să-i fure-o linguriță de zahăr și cafea.
De trebuie să-i facă vreunuia vreo plată,
Astupă cu spinarea, în ușa-ncet căscată,
A casei lui de fier,
Lăuntricul mister. Grămezile de suluri și hârtii
Albastre, câte-o mie, în vraf, câteva mii,
Că s-ar putea vreodată să-i ceri să te-mprumute
La mare trebuință, cu lei vreo două sute,
El se păzește bine de-asemenea-ntâmplare,
Plângându-se întruna că e sărac și n-are,
Clădit pe temelia unui tarif robust.
Ca să-și admire capul, și-a ridicat un bust
La poarta din grădină, cu toate că îl doare
Că nu-i în uniformă de general călare.
S-ar potrivi cu calul sau iapa minunat,
Căci e, din plămădeală, bărbat răscrăcărat.
Mai e și om de artă, poet, bibliofil.
Și simțitor la toate, încă de mic copil.
Când alți copii, scursoarea pe buze-o ling și-o-nghit,
El și-o ștergea cu palma, ștergându-și-o pe zid.
Biblioteci legate îi căptușesc pereții,
Împodobiți de rame: portretul tinereții,
Icoane și tablouri, covoare țărănești,
Și porțelanuri rare, chineze: tăvi și cești.
În mijlocu odăii, un crucifix splendid
I-arată legătura cu omul răstignit.
De ziua lui, poftește la masă pe confrați,
Și ei primesc să meargă, deși se știu furați;
Căci trebuie. Maestrul stă bine-n lumea mare
Și poate-avea nevoie de-o proptă oareșcare.
Două ospețe, joc de cărți îndatinat
Plătește cu dobânda ce bei și ce-ai mâncat.
Maestrul, orice-ai face, câștigă el la joc,
Că are pe subt masă și-n mânecă noroc.
Tu-ți pierzi pe-ncetul banii, dar el te împrumută
Din ce-ai pierdut cu-o sumă de-asemenea pierdută.
Beția pătimașă te prinde și te fură
Și ea, ca și maestrul, a cărți și băutură
Încât, cu punga luată mai faci și datorii,
Și-un mezelic la țuică te ține zece mii.
Și jaful măsluirii pe față este-n stare
Să fie datorie, numită de onoare.
Se poate ca la termen să n-ai destul bănet.
Atunci îi lași inelul și ceasul amanet.
Bătrânii lui, părinții, încep să se-ncovoaie.
Cojocul le miroase a brânză și a oaie.
Ei vin de zece postii, în car, la București,
A-și mai vedea vlăstarul, și-aduc de-acasă vești,
Că leagă bine grâul, secara și ovăzul,
Că tremură moșia de spic, cât ține văzul,
Că vacile-s frumoase, dau scroafele să fețe,
Și când vorbesc cu „Dânsul” nu îi mai zic „băiete”,.
Ci „Domnule Ministru”, „matale”, „dumitale”,
Și el primind sfială parc-ar primi parale,
Părându-i rău că plata aceasta-ntârziată
Nu poate fi în palmă, ca banii, numărată.
Obârșia-l jignește, că din opincă vine,
De taică-su-i cam silă, de maică-sa rușine,
Doi bădărani de țară, croiți ca din topor,
Lăsând duhori de coci, de grajd și de dihor.
Ar da câte odată bătrână să-l sărute,
Dar buzele-i sânt parcă-nghețate și cusute,
De când le-a spus feciorul lor drag, să nu se știe
Cumva-n bucătărie,
Cum că ar fi părinții conașului temut.
I-a spovedit de asta demult, de la-nceput;
Să spună cuconiții și slugilor că fac,
Ea-n curte, el în staul, o slujbă la conac.
De-o vreme, advocatul golan, de până ieri,
Dorește să se tragă din neamuri de boieri.
A pus să se găsească un zapis, vreo hârtie,
Să-i dovedească spița de veche boierie,
Cu slove-ncârligate, chirilice, și, poate,
Cu stemă, șoim sau cioară cu gheare, jumătate,
Alăturea de-o spadă și-un coif vârât în scut,
Să-i facă și pe plicuri trecutul cunoscut.
Așa se face, mare, că bietul de țăran
Rămâne singuratec, uitat din an în an.
Odrasla lui stricată îl ține, ca pe vite,
Să tragă-n jug la moartea lichelei ciocoite.