Tudor Arghezi – Doina pe Nai

Fumu-i gros și-abia te văd.
La conace e prăpăd.
Ce blestem și nenoroc!
Magaziile-au luat foc.
Grâul arde și porumbul,
Într-o ceață grea ca plumbul,
Și văpăile aleargă
Uriașe, să o spargă.
Tocmai când se-arată-n țară
Aurul de pe secară,
De pe orzuri și livezi.
Vezi și nu-ți vine să crezi
Că se duce orișicum
Toată munca noastră-n scrum.
Dar și fără foc și pară,
Ea pleca din vetre-afară,
Dusă-n zări pe marea-albastră
Și nu mai era a noastră.
Îi era drumul deschis
Boierimii la Paris,
Unde începea odată
Viața ei adevărată.
Stropii noștri de sudoare
Se făceau mărgăritare
În șiraguri săltărețe
Pentru circ și călărețe.
În cerceii de rubine
Era sânge de la mine,
Lacrima din ochii tăi,
Carnea ta cu vânătăi,
Candela de agonie
Și tăcerea din sicrie.
Domnișorii se adună
Să se sfătuiască-mpreună,
În cincizeci de ani de sfat
S-au scuipat și-njurat,
La coșciugul mortului,
Ca la ușa cortului,
Mari ciocoi și mici ciocoi,
Ciocoi vechi și ciocoi noi,
Corbi în stoluri, câte scițe,
Ca pe hoituri, tăbărâte,
Dumicând același leș
La mâncare înțeleși
Numai că o-nvățătură
Le începe de la gură,
Pe când alta, cu alt cântec,
Îi îmbucă de la pântec. Și dihonia lor ține
De o viață și mai bine,
Și cu toții, în sfârșit,
Se-ndoapă liniștit.
Gâlcevindu-se frumos,
Ciocul le-a ajuns la os.
Acum, vezi Măria-Ta,
Dacă domnii-or mai scăpa,
Două reguli nu încap,
Toți vor tăbărî pe cap.
Tărtăcuța asta-ncurcă
Sida domnilor de furcă.
Ce-i un cap?
Nimica toată.
Brațe trebuiesc și gloată.
Omul este de folos
Numai de la gât în jos;
La arat, la secerat
E mai bun de cap scuturat.
Între umeri de năpârci,
E de-ajuns un bumb de zgârci.
Te trezești și te mai miri
Cu panduri și Vladimiri
Și cu lumea de strânsură,
Care-ți bagă pumnu-n gură
Și te scot și din moșie,
Să le faci cărăușie.
Vodă, Doamne, ia aminte:
Asta vine de la minte,
Arz-o focul de prostie,
Răzvrătire, haiducie,
Ură pe proprietar,
Astea vin de la tipar.
A fost bun cândva tiparul
Când scotea Aghiazmatarul
Și molitvele, la schit,
Dar pe urmă, s-a lățit.
De la solvă, de la buchi.
S-a întins ouând păduchi.
Blesteme Mitropolia.
Gândul, scrisul și hârtia.
Litera de fier, cerneala,
Teascul, cartea și momeala
Strecurată prin cuvinte,
Drept simțiri și-nvățăminte.
Nu e de răbdat zăbava,
Cugetarea e otravă.
Deocamdată, prinși de spaimă,
Cuscrii nu se mai defăimă,
Și cumnații au uitat
Cât de mult s-au înjurat
La Cămară și Senat.
Albii, cum își zic, și orșii,
Nu mai fac azi pe cocoșii.
Spilcuiții de coconi,
Din fudulii ajung claponi.
Cucurigu! sus, pe claie;
Jos, în ploaie, cucuvaie.
Ieri deștepți, și astăzi proști,
Când îi vezi nu-i mai cunoști,
Milogindu-se-ntre ei
Pentru câte un crâmpei.
Țăndări, zdrențe de idei.
Cum veni năpasta asta
Și ce este de făcut
Să rămâie ca-n trecut?
Mintea-atâta de bogată
Și-ndrăzneață altădată
La arenzi și la venit,
Într-un ceas a sărăcit,
Într-un ceas vijelios,
Timpul s-a întors pe dos
Și se stinse de odată.
Ca o lampă răsturnată.
Toate fetele mărețe,
Tinerețe, bătrânețe,
S-au schimbat într-o secundă,
Unde să se mai ascundă?
Și chirciții și înalții
Seamănă unii cu alții,
Ca pisicile fătate,
Numai că-ntr-altfel pătate.
Din zorzoane și din mască
S-au ales doar câlți și iască.
Ce viteaz era pe cal
Falnicul domn general,
Când, trecând frumos pe stradă,
În ținută de paradă,
Araăta la Zece-Mai!
S-a ales un putregai
Ca și el, legiuitorii
Sânt în zilele vâltorii,
Strânși în rând
Și tremurând.
Fără vajnicul lor ifos,
Pare că-s bolnavi de tifos.
Parcă fața le-a rămas
Retezată de la nas.
Cum începe balamucul
Le și zboară-n vânt surtucul
Și rămân în pielea goală.
Nu e saga, e răscoală.
Dar mândriile trufașe-s
În izmene și cămașă.
Insul cel adevărat
E un strâmb, un cocoșat.
Desfășat de blăni și șube,
Dedesubt e numai bube.
Câte decorații are
De la gât la cingătoare,
De la ceafă pe spinare,
Zece copt, subt fiecare
Licărire, un puroi
Și nu poate da-napoi.
Din buboaiele stătute,
Scos din el, ciocoiul pute.