Când am plecat, un ornic bătea din ceața rar,
Atât de rar, ca timpul trecu pe lângă oră.
I-am auzit întâia bătaie amândoi,
Pierzându-se-n noiembrie prelungă și sonoră.
Poate mai bate încă momentul de atunci,
Poate-a tăcut îndată și-așteaptă să mai vie
Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost,
Și lacrimile tale, în gara cenușie.
Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam.
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră?.
Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă
Și cade-n geam bătaia la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat s-asculți, pe cea din urmă?
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea unei despărțiri, folosind metafore legate de timp și spațiu (ceas, gară). Evocă sentimente de pierdere, regret și melancolie, întrebându-se dacă timpul va vindeca rănile sau dacă amintirile vor continua să bântuie.