Când veniră furii în ogradă
Ei n-au venit întâi grămadă.
Nu au venit cum vin, deobște, hoții
Cu ceata și-odată cu toții.
Ograda, satul și cătunul
I-au cunoscut, venind, pe câte unul.
Și n-au venit nici noaptea, pe furiș,
Feriți de drum și luminiș.
Ei au venit cum vin vecinii,
În toiul zilei. Se coceau ciorchinii
Și atârnau din frunze poame coapte.
Era mai multă zi decât fusese noapte
Și n-ațipeau, că-n deal se și trezea
Ziua de aur în grădina mea.
M-au întrebat ce-mi fac copiii.
Unii munceau prin fundurile viei,
Alții-i zăream pe scule cum se-ndoaie
Biruitori în luncă și-n zăvoaie,
Cu seceri de scântei și cu topoare noi.
În lanurile de trifoi
Vedeam și coasele cum zboară,
Tăind nutrețul meu a patra oară.
Cum auzeam că spun și-ntreabă
Păreau să fie oamenii de treabă.
Dar câinii ridicați în bătătură
I-au dus lătrați, din gură-n gură.
Câinii mei proști, Potaia și Lățosul,
Citesc cu nasul și mirosul.
Sensul versurilor
Piesa descrie o invazie subtilă, în care răul se infiltrează treptat, sub aparența normalității. Oamenii sunt preocupați de munca lor, în timp ce pericolul se apropie, iar singurii care simt amenințarea sunt câinii.