Și mă duc străin, Isuse, călător fără de cale,
biet copil pribeag pe drumuri,
neprimit de nime-n lume,
să-mi plâng singur suferința,
să-mi cânt singur marea jale
și durerea să mă-ndrume.
Să iubesc pe cei ce-n mine arunca-vor plini de ură,
să vreau bine la dușmanul
care-mi va săpa mormântul,
să mă rog și pentru-acela
ce de mine nu se-ndură,
care-mi va răpi veșmântul.
Să nu mă răzbun pe-acela
ce-mi va face nedreptate,
răul lui întotdeauna eu să-l răsplătesc cu bine
și să răsplătesc cu bine celui care mă va bate
și va da cu pietre-n mine.
Celui care n-o să-mi deie nici un loc
pentru hodină
și nici stropul cel de apă
să-mi ud limba arsă-n gură,
să Te rog, Isuse Doamne, viață să le dai senină
și iubire fără ură.
Dă-mi ce vrei de-acuma, Doamne,
dă-mi de vrei dureri nespuse,
ia-mi și coaja cea de pâine
care foamea mi-o omoară,
însă Tu de către mine nu Te depărta, Isuse,
căci amarul mă doboară.
Când bolnav, străin și singur
am să plâng pe căi străine,
alungat de pretutindeni și uitat de toți pe lume,
fă-mă să-nțeleg c-aceasta
mi-este cel mai mare bine
și să cred în al Tău Nume.
Fă să simt că totdeauna Tu cu mine ești, Isuse,
și din tot amarul vieții, harul Tău va face miere,
peste fața-nsângerată și puterile apuse,
dă-mi alin și mângâiere.
Astfel s-am mereu putere
până-n fund să beau paharul,
până-la capăt să-mi duc crucea
fără să cârtesc vreodată,
cu credința neclintită și puternică în harul
și-n iubirea-Ți neschimbată.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o devoțiune profundă față de credință în mijlocul suferinței și al nedreptăților. Vorbitorul își dorește să ierte și să binecuvânteze chiar și pe cei care îi fac rău, găsind alinare și putere în credința sa.