Dragostea care nu doare
n-are roadă, numai floare,
n-are lacrimi, ci-nșelare,
n-are viață, numai pare.
Dragostea care nu plânge
nu se-aprinde, ci se stinge,
nu se nalță, ci coboară,
nu învie, ci omoară!
Dragostea ce nu-i fierbinte
nu te crede, ci te minte,
nu e-n soare, ci e-n ceață,
nu-ncălzește, ci îngheață.
Dragostea ce nu-i curată
nu trezește, ci îmbată,
nu rămîne, ci trădează,
nu albește, ci-ntinează.
Numai Dragostea Divină
nu te arde, ci te-alină,
nu te lasă, ci te ține,
orice trece și-orice vine.
Numai dragostea frumoasă
legămîntul nu și-l lasă
și cununa nu-și desparte
ici în viață, nici în moarte!
Sensul versurilor
Piesa explorează natura dragostei adevărate, contrastând-o cu formele superficiale sau dăunătoare. Subliniază că dragostea autentică este divină, alinând și susținând, spre deosebire de cea falsă, care rănește și trădează. Doar dragostea divină și legământul rezistă în fața tuturor încercărilor.