viata interioara – Versuri.pro

Dinu Flamand - Cămașa Murdară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

În timp ce-mi schimb cămașa murdară,
în timp ce-mi mestec necazul acrit,
în timp ce mormăi și se sperie
păianjenul de pe galerie,
în timp ce scotocesc printre boarfe
îmi zăresc
jumătate de față în oglinda furnirului
de pe ușa dulapului,
iar în spatele meu demoni mărunți,
șobolanii suri ai singurătății
chicotesc și scot limba la mine
convinși că nimeni nu-i vede.

Mihail Săulescu - Cei Singuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Poetului D. Nanu.
Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut.
Cei singuri cu adevărat
Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogăţii necunoscute —
În alte lumi setoşi să le strămute.
Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînţeles —
Dar pentru ce, mergând o viaţă-ntreagă,
Ei totuşi n-au putut să înţeleagă.
Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sunt,
Şi-năuntrul lor, duc un întreg pământ!
În mijlocul oraşelor trăiesc!
Şi-oraşele, cât sunt de frământate.
Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele,
– Fantastice corăbii ne-nfrânate,
Ne-nvinse de talazurile grele.
Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,
Prin pieţele mizeriei din lume.
Ei trec —
Nu ştie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne-nchipuit, neaşteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea.

Mircea Ivănescu - Așadar Nu Există Singurătate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Așadar, nu există singurătate,
suntem întotdeauna mai mulți – în noi înșine,
oriunde ne-am duce – și oricât i-am implora
pe ceilalți să aibă milă de singurătatea
vreunuia sau altuia dintre cei ascunși, pândind,
în noi.
Sigur, mai ales, când ne rugăm
de cei de alături și când desfacem în fața lor,
ca pe un sul cu scriere rotunjită,
ceea ce noi numim singurătate – mai ales
atunci nu suntem singuri.
(Mai degrabă
când suntem numai noi, și unul din noi, dinăuntru,
le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele
tuturor celorlalți – mai degrabă atunci
am fi mai aproape de singurătate – dacă
ceilalți, din noi – din afară – nu l-ar pândi
cu surâsuri pe cel supărat – sau nu l-ar ignora,
pur și simplu. Atunci e și mai rău –
dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)
„Și pe urmă vin marile ploi“, și noi
ne ascundem în grădina înserată – și se răsfrâng
de multe ori chipurile noastre în frunzele ude
și ne leagănă – ca și cum am visa-ntr-o oglindă.

Charles Simic - Pantofii Mei (Vol. Poeme Timpurii)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pantofii mei.
Pantofii: fața ascunsă a vieții mele interioare:
două guri fără dinți și deschise,
două piei animale aproape putrezite
mirosind a capcană de șoareci.
Fratele meu și sora mea care au murit la naștere
continuă să trăiască alături de dumneavoastră,
călăuzindu-mi viața
către inocența lor de neînțeles.
La ce-mi folosesc cărțile
când cu dumneavoastră pot citi
evanghelia vieții mele pe pământ
și încă și mai mult, lucrurile ce vor veni?
Vreau să anunț religia
pe care am conceput-o cu desăvârșită modestie
și biserica ciudată pe care o ridic
cu dumneavoastră ca altar.
Asceți și maternale
suportă forma boilor, sfinții
și oamenii condamnați
cu răbdare mută
dând formă singurei și adevăratei mele asemănări.
GeorgeP

Daniel Vişan-Dimitriu - Prin Lumea Neştiutelor Poteci

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Rătăcitorule, pe unde-ai fost
În anii căutărilor prin mine?
Nu te-am aflat, deși te-am căutat,
Găsirea ta, sperând să mă aline.
Prin gânduri, nu-mi erai și niciun gând
Nu a știut spre tine să mă-ndrume,
Căci urme n-ai lăsat când ai plecat,
Părând că te-ai retras din astă lume.
Nici visele de tine nu știau,
Nu te-au văzut trecându-ți printre ele
Șirag de urme care noaptea sunt
Strălucitoare ca un praf de stele.
Nu te-am găsit niciunde, nu erai
Acolo unde-ar trebui să fie
Acel pe care îl știam un eu
Ce face sinea mea să pară vie.
Te-ai reîntors la mine. Bun venit!
De-acum, prin gânduri sau prin vise, eu,
Voi colinda ca-n vremea când eram
Rătăcitorul sufletului meu.
Daniel Vișan-Dimitriu
(26 ian. 2021, Craiova)

Rumi - Vino Haide Să Vorbim Despre Sufletele Noastre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vino să vorbim
despre sufletele noastre.
Haide chiar să ne ascundem
de ochii și urechile noastre.
Precum o grădină de trandafiri,
păstrează întotdeauna un zâmbet înflorit pe chipul tău.
Precum imaginația,
vorbește fără de niciun sunet.
Precum Spiritul
guvernând lumea,
spune secretele
fără a șopti niciun cuvânt.
Haide să ne depărtăm
de toți cei pricepuți
care pun cuvintele pe buzele noastre.
Haide să spunem doar ce doresc inimile noastre!
Chiar și mâinile și picioarele noastre
resimt orice mișcare interioară.
Haide să păstrăm tăcerea,
lăsând mișcarea în seama inimilor noastre.
Misterul destinului
cunoaște viața fiecărui fir de praf.
Haide să spunem povestea noastră
ca particule de praf.

Konstantinos Kavafis - În Casa Sufletului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În Casa Sufletului sălășluiesc Patimile –
femei frumoase în mătăsuri
înveșmântate, cu podoabe de safir în păr.
Din ușa casei până-n cele mai tainice unghere
ele stăpânesc toate-încăperile. În sala cea mai mare –
noaptea, când sângele și se-nfierbântă –
beau și dansează cu părul pe umeri despletit.
Pe coridoare, palide și-n haine ponosite îmbrăcate,
rătăcesc Virtuțile, ascultând cu amărăciune
petrecerea pe care-o dau hetairele bete.
Cu fața lipită de geamul ferestrelor stau
privind în tăcere, îngândurate,
luminile, podoabele, farmecul dansului.
(septembrie 1894).
trad. de Elena Lazăr

Anne Sexton - Camera Vieții Mele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Aici,
în camera vieții mele
obiectele continuă să se schimbe.
Scrumiere pentru a plânge,
fratele care suferă din zidurile de lemn,
cele patruzeci și opt de taste ale mașinii de scris
fiecare un glob ocular care nu este niciodată închis,
cărțile, fiecare concurent într-un concurs de frumusețe,
scaunul negru, un sicriu de câine din Naugahyde,
prizele de pe perete
așteptând ca o peșteră de albine,
covorul de aur
o conversație cu tocuri și degetele de la picioare,
șemineul
un cuțit care așteaptă cineva să-l ridice,
canapeaua, epuizată de efortul unei curvă,
telefonul
două flori care se înrădăcinează în cruce,
ușile
deschiderea și închiderea ca niște scoici de mare,
luminile
pândindu-mă,
luminând atât solul cât și râsul.
Ferestrele,
ferestrele înfometate
care alungă copacii ca unghiile în inima mea.
În fiecare zi hrănesc lumea acolo
deși păsările explodează
dreapta și stânga.
Hrănesc și lumea aici,
oferind biscuiți cățeluși de birou.
Cu toate acestea, nimic nu este doar ceea ce pare a fi.
Obiectele mele visează și poartă costume noi,
constrâns, se pare, prin toate cuvintele din mâinile mele
și marea care îmi bate în gât.

Ana Blandiana - Înlăuntru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O fugă neoprită decât rar
Între două aniversări,
Cât să-ți tragi răsuflarea
Ca să poți fugi din nou,
O fugă în somn, în tăcere,
În cărți, în alcool,
N-are importanță unde,
În ură, în dragoste,
Tot ce contează este să fie
Cât mai completă;
O fugă în tine însuți cât mai adânc,
De afară, din calendar,
Să nu se mai vadă
Decât cel mult o spinare acoperită de mușchi
Sau, când bate vântul,
Două palme mișcându-se,
Lovindu-se fără convingere între ele;
O fugă fără oprire,
Mereu înlăuntru,
Mereu mai adânc, mai fetid,
Și totul știut de milenii,
Frumoasele milenii de altădată
Când fugeam în păduri
Acum, numai în propriile noastre măruntaie.

Arthur Rimbaud - Poetii de Şapte Ani

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Domnului P. Demeny.
Şi Mama, -nchizând cartea lui cu mândrie,
Pleca mulţumită şi fără să ştie
Că-n ochii albaştri, sub fruntea înaltă,
I-ascunde copilul oroarea lui toată.
Asuda toată ziua de-ascultare, supus;
Era foarte deştept, însă ticuri a pus
Pe faţa-i o acră ipocrizie.
Pe ganguri umbrite mustind igrasie,
Trecea scoţând limba iar pumnii-i ţinea
Pe şolduri; sub pleoape steluţe zărea.
O uşă-i deschisă spre seară; la lampă,
Îl vedeai bombănind tocmai sus, pe o rampă,
Sub un petic de raze călduţe de soare;
Iar vara, învins, cu-ncăpăţânare,
Se-nchidea în latrine de răcoare furat:
Medita liniştit, de miros îmbătat.
Când, fără miresmele zilei, grădina
Primea de la luna cea albă lumina,
Aşezat lângă ziduri, în marnă-ngropat,
Spre-a avea viziuni, strângând ochii-ncordat,
Asculta viermuind spalierii râioşi;
Ca prieteni, avea doar copii flenduroşi,
Ofiliţi, cu ochi stinşi şi cu trupul schilod,
Ascunzând mâini gălbui şi murdare de glod
Sub straie duhninde ce curgeau de pe toţi,
Conversând cu dulceaţă de tânci idioţi!
Iar când surprinzându-l robul milei murdare,
Mama sa se-ngrozea, se schimbau în mirare
Duioşiile-adânci ce le avea înainte.
Ea avea privire albastră, ce minte!.
La doar şapte ani, el scrisese romane
Despre viaţa-n deşerturi, ţărmuri, savane,
Păduri, sori aprinşi, libertate vrăjită!
Se-ajuta de jurnale, unde, dulce ispită,
Îi râdeau spaniole, râdeau italiene.
Când venea, nebunatică-n rochii-indiene,
– Opt ani fetiţa de muncitori număra –
Şi bruta cea mică în spate-i urca
Într-un colţ, scuturându-şi cozile dese,
Atunci el, prins sub ea, o muşca rău de fese,
Fiindcă fata n-avea chiloţi niciodată;
Şi cu pielea călcâielor vânătă toată,
El lua miresmele ei când pleca.
Se temea de duminica iernii, cea grea,
Când citea, pomădat, din Scriptură-n salon,
La o masă rotundă din lemn de mahon.
Vise noaptea-l munceau, când mergea la culcare.
Nu pe Domnu-l iubea; ci pe oamenii care
Se-ntorceau înnegriţi în foburg pe-nserate,
Unde crainici, cu trei lovituri repetate
De tambur, la decrete, stârneau râs în jur.
El visa pajişti scumpe cu freamătul pur,
Cu parfum, flori de aur şi mări sclipitoare
Ce unduie calme, sub raze de soare!.
Dar cum savura, mai ales, dintre toate,
În cameră-n umbră de storuri lăsate,
În aerul umed şi acru, zăcând,
Să citească romane-ndelung meditând
La galbene ceruri, păduri înecate,
Flori de carne în codri stelari presărate,
Derută şi milă, prăbuşiri, ameţeli!
– Şi în timp ce creşteau în oraş forfoteli,
Stând singur acolo-n cearşafuri visând,
Presimţea cu putere o velă în vânt!