versuri eminescu – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Eminescu, Lui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Pălesc sub raza de luceafăr,
Că atât de fragedă-mi e rima.
Când geniul tău reînvii… deprimă
Speranța ce-o păstrez treaz, teafăr.
De ce nu-mi vii? clipă de clipă,
Că oricum o zi voi fi alături;
Și-n revedere, trist să-mi lături…
Ce e amorul să înfiripă!.
Să nu te duci iar, în uitare
Și o, rămâi în astă lume!
De-or trece anii, doar fii nume
Poet și glosă… O încântare!.
Și dacă peste vârfuri zbori
Cu somnoroase păsărele,
Să-mi lași un semn de cuib, în stele;
La steaua printre albastre flori!.
Când amintirile – timp hoț
Va vrea să șteargă c-un adio
Freamăt de codru- mi-oi aminti-o
Pe lângă plopii fără soț..
Cu suflet trist, singurătate,
Ia despărțire ca pe-o noapte
Și rugăciune de-auzi, șoapte,
Răsari zi nouă… Pietate!..
Din foaia veștedă răsai
Cum mugurul, an după an
Să stingi o lume de alean
De drag, de-un neam ce ți-e alai!.
Pe inima-mi, un zid rupestru,
Te am de neatins; imagini,
Cuvinte, simțuri fără margini,
Iubiri… Iubite Eminescu!
15. 01. 2013

Mihai Eminescu - Replici

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Poetul.
Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea –
Iubita mea.
Iubita.
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu –
Iubitul meu.
Tu eşti un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un haos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt –
Tu eşti un cânt.
Poetul.
Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc –
Şi te iubesc!.
Iubita.
Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet –
Iubit poet?.
O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu –
E tot al tău.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Mihai Eminescu - Aveam o Muză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Poți ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea!
Păr blond deschis, de aur și mătasă,
Grumazii albi și umeri coperea,
Un strai de-argint strâns de-un colan auros
Strângea mijlocul ei cel mlădios!
Și talia-i ca-n marmură săpată
Strălucea albă-n transparentul strai,
Sâni dulci și albi ca neaua cea curată,
Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;
Abia se ține haina cea bogată
Prinsă ușor cu un colan de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind
Nori străbătea o umbră de argint.
Crinul luminei strălucea în mână
Reflectând dulce mândrul ei obraz,
Razele dulci loveau fața-i senină,
Rotunzii umeri și-albul ei grumaz;
Părul lucea ca auru-n lumină,
Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,
Ochi mari albaștri-n gene lungi de aur
Și fruntea-i albă-ntunecată-n laur!
O dată-n viața-i muritorul vede
În visul său un chip așa d-ales!
Eu.. fericit c-amantul blondei Lede,
Nebun de-amor, eu o vedeam ades,
Venea-n singurătatea mea pe îndelete,
Rătăceam mâna-n păru-i blond și des,
De pe-umeri haina-i luneca ușor
Vedeai rotundul braț pân-subsuori.
Părea c-așteaptă de a fi cuprinsă,
De-a-și simți inima bătând cu dor,
Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,
Ca graiul ei să tremure ușor,
Să văd privirea veselă și plânsă,
Să aud glasu-ntunecat de-amor
Și la ureche dulce să-i repet
Cântul, ce-n gândul meu se mișcă-ncet.
O, îmi șoptește numa-n dulci cuvinte
Neînțelese, pline de-nțeles,
O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,
Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,
Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte
C-un înger ești ce fu din cer trimes,
Ca să mângâi junia mea bogată
Cu-a ta zâmbire dulce și curată.
S-apropia, în aer suspendată,
Și brațul ei grumazu-mi cuprindea,
Priveam în sus la fața-i luminată,
La gura-i mică care surâdea
Din ochi albaștri raza-ntunecată,
Plină de-amor în ochiul meu cădea,
Talia ei subțire-n colan strânsă
Tremura scump de brațul meu cuprinsă.
Ea a murit. Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plâns.
Am sfărmat arfa și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit s-a stins.
Îmi plac a nopții turburate oare,
Îmi place de dureri să fiu învins;
O, de-aș orbi, de-aș amuți odată,
Că-n lume nu văd lumea căutată!
Eu nu văd munții înecați de nouri,
De care gându-mi vultur s-acăța;
N-aud a mării înmiite-ecouri,
Ce-n glasul meu măreț s-amesteca;
În codri-antici n-aud muget de bouri,
Trezind zilele vechi în mintea mea,
Codrul din munți, râul din vale-mi tace
De ce nu pot în praf a mă preface!

Marin Sorescu - Trebuiau Să Poarte Un Nume

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Trebuiau să poarte un nume.
Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.
Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,
Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii –
„Miorița” și „Luceafărul” și „Scrisoarea a III-a”.
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stână lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Țării Bârsei și ai Țării Vrancei
Și ai altor țări românești.
Au mai existat și niște codri adânci
Și un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea chirilică în cartea vieții,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptății,
ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.
Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri.
Și pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

Mihai Eminescu - Dormi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar să bată-n ferești
Las’ vântul trist prin arbori să suspine,
Fii liniștită tu! Cu mine ești.
Ce te-ai sculat și te uiți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?
Lasă-te-n perini, eu îți voi da pace.
Dormi tu și lasă să rămân deștept.
Pe când citesc, întotdeauna-mi place,
Din când în când să cat la tine drept.
Să văd cum dormi, să te admir cu drag,
Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,
De pe condei eu mâna-atunci retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.
Frumoasă ești, o, prea frumoasă fată!
Ca marmura de albă-i a ta față.
Îmi vine să alerg la tine-ndată
Ș-astfel cum dormi să te cuprind în brațe.
Dar te-ai trezit… păcat! și nu mă-ndur.
Dormi liniștit c-un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur,
Din când în când din mână cartea scap.
Și-s fericit… Pulsează lunga vreme
În orologii cu pașii uniformi…
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Mihai Eminescu - Ah Cerut-Am de la Zodii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ah, cerut-am de la zodii,
De la al sorții mele faur,
Dulcii sânului tău rodii
Și-al tău cap scăldat în aur.
Și-ale tale mâini de ceară,
Fruntea-mi rece să dezmierzi,
Fața albă-n părul galbăn
Și îndărătnici ochii verzi.
Și-astăzi tu de bunăvoie
Fericită-n brațe cazi-mi;
Capul tău scăldat în aur
De-al meu umăr tu îl razimi.
Astăzi tu de bună voie
Îmi întinzi dulcea ta gură:
Soartea mi le-a dat pe toate
Cu asupra de măsură.

Mihai Eminescu - O Dată Te Văzusem

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O dată te văzusem
Și-am stat înmărmurit
Și crud-a fost durerea
Cu care te-am iubit.
Te văd de-a doua oară
Și glasul tău l-ascult
Și știu numai atâta
Că am trăit prea mult.
Al anilor iubirei
Înveninat necaz
E numai o părere
Pe lângă cel de azi.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Mihai Eminescu - Alei Mică, Alei Dragă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nțeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viața noastră-ntreagă.

Alei dragă Veronică,
Despărțirea toate strică,
De ne-alegem cu nimică
Viața trece, frunza pică.

Alei dragă, alei mică,
Viața trece, frunza pică,
Și din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică.

Măcar cine ce grăiește,
Altul alta îndrăgește.
Inima-mi pe cât trăiește
Tot la tine se gândește.

Alei mică, alei dragă,
Ia vezi frunza cea pribeagă
Așa trece viața-ntreagă
Și nimic n-o să s-aleagă.

Corneliu Vadim Tudor - Lui Eminescu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Voi nu mă ştiţi, fireşte, luminăţia voastră,
pe-atunci eram sămânţă, sau nici măcar atât,
umblam prin labirintul trupesc al unor oameni
din care unii, poate, vă vor fi şi văzut.
Ştiu doar că-n ziua-n care voi v-aţi născut pe lume,
trei magi cu guri de aur, călăuziţi de-o stea,
s-au pogorât din munţii Moldovei să vestească
un prunc domnesc cu fruntea heraldică şi grea.
O super-novă, parcă, a explodat în iarnă
a fost şi un cutremur de tei în univers
(aceste semne, toate, le-au scris de fapt bătrânii
prin pravili şi cazanii, cu seve de neşters).
Şi aţi crescut ca feţii-frumoşi şi eraţi geamăn
cu candela de miere a limbii româneşti,
aud că fiinţa voastră lăsa prin aer urme
de forma unui clopot oceanic tras de peşti.
Aţi păstorit o ţară, apoi, cu sceptrul minţii
bătut tot în luceferi, argint şi-onihinos,
şi astfel, cum Danubiul ne străjuieşte sudul
la nord stă duhul vostru cel sfânt şi mânios.
Luminăţia voastră, voi nu mă ştiţi, fireşte,
îngăduiţi-mi, însă, a mă-nchina la voi,
să vă ating cu buze evlavioase dreapta,
picioarele bolnave în mirt să vi le-nmoi.
Şi orice vas de sânge din trupul meu nevrednic
în clipa când se lasă la chei, în zori de zi,
să îl botez cu vinul cel vechi al slovei voastre
fără de care, Doamne, nici c-aş putea trăi.
Îngăduiţi-mi, dară, să vă urez din suflet
somn lin, şi raiul dulce, şi cugetu-mpăcat —
încolo, neamul vostru e bine şi v-ascultă
aşa cum se cuvine s-asculţi de-un împărat! …

Mihai Eminescu - Filosofia Copilei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Glasul plăcerei dulce iubit
Cheamă gândirea pe a mea frunte,
Ce zboară tainic ca și o luntre
În oceanu-i nemărginit.
Stelele toate îngeri îi par,
Îngeri cu aripi strălucitoare,
A căror inimi tremurătoare
Candele d-aur nouă mi-apar.
Falnică-i pare legea Creării,
Lumi ce de focuri în lumi înot,
Candeli aprinse lui Zebaot,
Ce ard topirei și renvierei.
Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce
Îi pare legea de a iubi,
Fără ea nu e de a trăi,
Fără ea omul ca stins se duce.
De-aceea nu voi ca eu să fiu
Pală idee-a Dumnezeirei,
Șotă copilă a nesimțirei,
Foc mort ce pare a arde viu.
Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume
O frunte albă să o dezmierd
Și-n ea gândirea mea să o pierd,
Cum pierde-un ecou pribeagul nume.
Să-ncunun capul unui iubit
Cu vise d-aur în rai țesute,
Până ce ginii necunoscute
Mi-ar rumpe lanțul d-a fi trăit.