trenul vietii – Versuri.pro

Smiley - Nemuritor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Duc sacul în spate plin cu vise și-atât,
Știu că orice se poate, nimic de pierdut,
Departe aproape totul e relativ
Nu-i nevoie de scop cât timp ai un motiv,
Să le facem pe toate, nu dormim nicio noapte
Douăzeci și patru șapte

Refren:
Nemuritor, învingător, vis din visător
Nemuritor, în trenul vieții mereu călător,
Nemuritor, învingător, vis din visător
Nemuritor, în trenul vieții mereu călător
Oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo

Ne hrănim cu emoții, ne îmbătăm cu trăiri
Pun viața la porție la gram sau la kil’
Trecutul e-n spate, viitorul nu știm,
Ne irosim timpul dacă nu zâmbim,
Dacă nu zâmbim

Capul plin de idei și buzunarul cam gol,
Dar speranța nu moare, privim spre viitor
Cei ce schimbă lumea în drumul lor

Smiley - Nemuritori

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Rucsacul în spate plin de vise și-atât
Știu că orice se poate, nimic de pierdut
Departe, aproape totul e relativ
Nu-i nevoie de scop cât timp ai un motiv
Să le facem pe toate, nu dormim nicio noapte.
Nemuritor, învingători din simpli visători
Nemuritor, în trenul vieții mereu călători
Nemuritor, învingători din simpli visători
Nemuritor, în trenul vieții mereu călători
oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo.
Ne hrănim cu emoții, ne îmbătăm cu trăiri
Pun viața la porție, la gram sau la kil
Trecutul e-n spate, viitorul nu-l știm
Ne irosim timpul dacă nu zâmbim, dacă nu zâmbim.
Nemuritor, învingători din simpli visători
Nemuritor, în trenul vieții mereu călători
Nemuritor, învingători din simpli visători
Nemuritor, în trenul vieții mereu călători
oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo.
Capul plin de idei și buzunarul cam gol
Dar speranța nu moare, privim spre viitor
Cei ce schimbă lumea în drumul lor.
Nemuritor, învingători din simpli visători
Nemuritor, în trenul vieții mereu călători
Nemuritor, învingători din simpli visători
Nemuritor, în trenul vieții mereu călători
oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo, oooo

Stres feat Alina Stan - Trenul Vieții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Strofa I, Stres:
Îmi amintesc cum am crescut, să-ți spun mai pe scurt:
de la început când am căzut, mama s-a pus în loc de scut;
Acum e rândul meu s-ajut, tre’ s-o fac, nici nu discut,
Dacă mă uit în trecut nu pot să spun c-am văzut
în tata vreun model că pierdea bani din portofel
în cazino și la bordel, mă rog să nu semăn cu el deși tind să fac la fel
că plăcerea-i cel mai tare drog,
te simți atras și cazi în foc în loc să urci ca și Enough;
Am țintit spre cer dar singur n-o să pot s-ajung,
Și-mi văd inima cum țipă ca un tablou de Eddy Munch;
Fiindcă n-am ambiția necesară ca să las plăcerile,
Vreau să primesc iubirea care-mi alină durerile!
Când mă lasă puterile că-mi plac toate mizeriile,
Mă gândesc cum să câștig lupta, cu asta îmi ocup serile.
Îmi văd toate greșelile și-mi propun să fiu mai bun
Dar a doua zi îmi dau seama că n-am cum..
Refren, Alina Stan:
Viața-i doar o clipă care trece,
Oare unde merge?
Stres:
Bine-ar fi să știi exact
că trenul pleacă imediat ce te-ai urcat!
Alina Stan:
Viața-i doar o clipă care trece,
Și tu poți alege.
Stres:
Unde vrei să mergi de fapt,
Ia trenul bun că restul merg spre Iad.
Strofa II, Stres:
Dacă asta-mi este crucea înseamnă c-o să pot s-o car
Am încredere-n tâmplar că lucrează exemplar,
Trebuie doar să văd iar ziua I în calendar că-s murdar
Nu mă spală tot Oceanul Planetar!
Până ajung pe munte vreau să-mi urc inima-n frunte
ca să nu se mai încrunte de la chestii prea mărunte,
Fiindcă ura mă pătrunde și m-afectează-n gândire,
În plus a distrus și puntea dintre mine și iubire.
Am pus dragostea pe soclu de când părintele Proclu
m-a făcut s-o văd de-aproape când căutam cu binoclu.
Mi se pare uimitor cum preț de câteva secunde
am fost din nou copil dar acum copilul se-ascunde.
Rușinat de slăbiciuni că mușc din toate merele
În fața lui Dumnezeu sunt bartai cazierele
Că noi doar le mărim până murim ca Al Capone
În loc să răzbim în jungla asta ca Stallone.
Refren, Alina Stan:
Viața-i doar o clipă care trece,
Oare unde merge?
Stres:
Bine-ar fi să știi exact
că trenul pleacă imediat ce te-ai urcat!
Alina Stan:
Viața-i doar o clipă care trece,
Și tu poți alege.
Stres:
Unde vrei să mergi de fapt,
Ia trenul bun că restul merg spre Iad.

Dan Ciotoi feat Generic - Trenul Vieții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Scurtă mi-a fost clipa când ne-am cunoscut,
Lungă a fost ziua cea în care ne-am iubit.
Nu-i de vină ura, nici mânia mea,
Decât tu că în viață ți-a plăcut altcineva. x2
Blestemată fie clipa de demult,
Clipa cea în care noi doi ne-am iubit.
Jur că niciodată, cât trăiesc în viață, n-am să mai pun sufletul în tot ce am să iubesc. x2
Însă timpul trece, trece tot mereu,
A trecut și trenul vieții în care am fost și eu.
Lasă-l ca să treacă, dar se întoarce iar,
Va opri din nou în gară, în care n-am habar. x2
Blestemată fie clipa de demult,
Clipa cea în care noi doi ne-am iubit.
Jur că niciodată, cât trăiesc în viață, n-am să mai pun sufletul în tot ce am să iubesc. x2
Însă timpul trece, trece și timpul meu,
A trecut și trenul vieții în care am fost și eu.
Lasă-l ca să treacă, dar se întoarce iar,
Va opri din nou în gară, în care n-am habar. x2
Blestemată fie clipa de demult,
Clipa cea în care noi doi ne-am iubit.
Jur că niciodată, cât trăiesc în viață, n-am să mai pun sufletul în tot ce am să iubesc. x2

Traian Dorz - Trenul Vieții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Un lung tren ne pare viața.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit și când.

Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt stații!
Lungi, de nu se mai sfârșesc
Și în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri
Însetați după plăceri!

Mulți copii voioși se urcă.
Câți în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist și frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm și noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEȘNICIEI:
Am trăit și n-am știut.

Risco - Blatist în Trenul Vieții Corect

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Doar o pereche de bocanci și doar un singur rând de țoale
Ambiție și curaj sunt singurele lucruri necesare
Ca să parcurgi orice traseu, ca bun creștin sau ateu
Vă zic la revedere, e timpul să pornesc și eu
Străzi pline de gunoaie, hoți, gropi sau cerșetori
Bogați sau săraci sunt ca și mine călători
Mergând fără direcție, clăuziți de-un vis
Un singur pas greșit și poți să cazi în abis
Toate drumurile duc la Roma, nici unul spre celebritate
Să ajung în față dau din coate, nu sunt împins de la spate
Blatist în trenul vieții, aștept ultima gară
La ceas de seară bat un drum ce urcă și coboară
Nu am timp de odihnă, îmi pierd nopțile mergând
Și deseori răsăritul mă surprinde plângând
Căci soarele îmi dezvăluie un univers mizer
Cu mulți români ce văd doar nor pe al vieții cer
Nimic nu mă oprește, eu merg mai departe
Pe-un drum pavat cu insuccese și speranțe deșarte
Am dat peste bot, că poate așa era scris
Înrolat în Risco, un nou drum mi s-a deschis.
Rx2 :Porniți de pe loc, lăsăm totul în spate
Dacă nu cu trupul, măcar mintea să ajungem departe
Fără centură neagră în artele marțiale
Sangomma, Botzk, Risco bat artele stradale.
Parcurg același drum, dar pe alte coordonate
Pentru că rar am avut parte de căile visate,
Ratate mi-au fost încercările interioare
Degeaba a fost efortul de a pune în mișcare pe picioare
Dar asta e, nu mă pot opri în drum la prima pană
Nu pot ruina cu insucces arta urbană
Un singur eșec nu poate stopa călătoria
Mă mișc parcă mai repede, nu mă târăsc ca rapu din România
Plin de energia ce mă înconjoară, încerc să ies afară
Dar după o mică distanță parcursă, o altă groapă mă doboară
La primul concert înconjurat de cei ce nu au prea multe în cap
Am fost o imagine distrusă, ceva de neremediat
Eu n-am murit, m-am ridicat și singur am plecat mai departe
Eram ca un pachet de cărți din care lipsea o carte
Calc pe bitum, iar beat-ul îmi îndrumă pașii
Fac ”tour de force” la microfon încercând să egalez așii
Las lașii în urmă, sătul să-i car în spate
Sătul de plimbări solitare pe străzi întunecate
Acum te asigur, nu mai sunt singur, fii sigur
Am întâlnit omul Sangomma, l-am luat cu mine desigur.
Rx2: Porniți de pe loc, lăsăm totul în spate
Dacă nu cu trupul, măcar mintea să ajungem departe
Fără centură neagră în artele marțiale
Sangomma, Botzk, Risco bat artele stradale

Risco - Risco - Blatist în Trenul Vieții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Risco – Blatist în trenu’ vieții.
Doar o pereche de bocanci și doar un singur rând de țoale
Ambiție și curaj sunt singurele lucruri necesare
Ca să parcurgi orice traseu ca bun creștin sau ateu
Vă zic la revedere e timpu’ să pornesc și eu
Să scrie de gunoaie, hozgropi sau cerșetori
Bogați sau săraci sunt ca și mine călători
Mergând fără direcție clăuziți de-un vis
Un singur pas greșit și poți să cazi în abis.
Toate drumurile duc la Roma, nici unu’ spre celebritate
Să ajung în față dau din coate, sunt împins de la spate
Blatist în trenul vieții, aștept ultima gară
La ceas de seară bat un drum ce urcă și coboară
Nu am timp de odihnă, îmi pierd nopțile mergând
Și deseori răsăritul mă surprinde plângând
Căci soarele îmi dezvăluie un univers mizer
Cu mulți români ce văd doar nor pe al vieții cer
Nimic nu mă oprește, eu merg mai departe
Pe-un drum pavat cu insuccese și speranțe deșarte
Am dat peste bot, că poate așa era scris
Înrolat în Risco, un nou drum mi s-a deschis.

Rx2 :Porniți de pe loc, lăsăm totul în spate
Dacă nu cu ducla, cu mintea să ajungem departe
Fără centură neagră în artele marțiale
S-a întors la noi la Risco, bat artele stradale.
Parcurg același drum dar pe alte coordonate
Pentru că nu am avut parte de căile visate,
Ratate mi-au fost încercările interioare
Degeaba a fost efortul de a pune în mișcare pe picioare
Dar asta e, nu mă pot opri în drum la prima pană
Nu pot ruina cu insucces arta urbană
Un singur eșec nu poate stopa călătoria
Mă mișc parcă mai repede, nu mă târăsc ca rapu’ din România
Plin de energia ce mă înconjoară încerc să ies afară
Dar după o mică distanță parcursă o altă groapă mă doboară
La primul concert înconjurat de cei ce nu au prea multe în cap
Au văzut o imagine nedistrusă, ceva de neremediat
Eu nu am murit, m-am ridicat și singur am plecat mai departe
Eram ca un pachet de cărți din care lipsea o carte
Că pe bitum iar bitum visul îmi îndrumă pașii, că tu nu ai fost al microfon
Încercând să egalez așii, același în urmă setu’ se cara în spate
Setu’ de plimbări solitare pe străzi întunecate
Acum te asigur, nu mai sunt singur, fii sigur
Am întâlnit omul sangoma, l-am luat cu mine desigur.

Rx2:Porniți de pe loc, lăsăm totul în spate
Dacă nu cu ducla, cu mintea să ajungem departe
Fără centură neagră în artele marțiale
S-a întors la noi la Risco, bat artele stradale

Rappa - Sala de Așteptare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Actul I.
Am paisprezece ani, mă grăbesc, vreau să ajung devreme
la gara destinului, să urc în trenul vieții mele
port o pereche de bocanci, un cozorac întors la spate,
un rucsac plin cu speranțe și pantaloni largi.
E noapte, mă gândesc că până dimineață trenul meu va fi în stație,
chiar de-ar fi aglomerație, drumul meu în viață nu va fi întrerupt,
am să mă lupt, să urc și să ajung la destinație….
…Nu mă-nșel, văd un tren dar sunt surprins
că peronul e pustiu iar trenul e gol,
decis, deschid ușa unui vagon fără număr,
pășesc prima treaptă când cineva mă bate pe umăr.
Mă-ntorc și-l recunosc, e un amic din copilărie,
îl salut respectuos, e mai mare ca mine,
ne ținem strâns mâinile, ne zâmbim și mă-ntreabă
de ce urc în primul tren, ce-i cu atâta grabă?.
Că trenurile cu vagoane nenumerotate nu duc nicăieri
și opresc doar în cartier…
…și, dacă tot am vrut să ies din cartier, să nu mă tem
aruncându-mă în primul tren….
…Să am răbdare, că nu orice e pentru orișicare,
că orșice oarecare și-alege drumul la-ntâmplare,
spune că trenurile vin la fiecare ceas
și mă poftește-n sala de așteptare de vis a vis.
Eu îl urmez la pas, căci am încredere în el de când eram copii,
și, parcă acum n-am fi…
…îmi zice: „Dă-l încolo de tren, vor mai veni și altele,
hai să bem un păhărel, te cinstește fratele! ”.
În sală, oameni cu miile, de tot felul,
din toate categoriile, așteptându-și trenul.
Atenția mi-e captivată de un bătrânel
și, nedumerit, îmi întreb amicul: Ce s-a-ntâmplat cu el,
de ce până la vârsta lui nu s-a urcat în niciun tren?
S-a irosit! E tembel? Nu și-a dorit? E rebel?
Amicul meu zâmbește, mă pălmuiește prietenește
și-mi răspunde părintește:.
„Trezește-te, aici e sala de așteptare a gării destinului
și trenul vieții nu vine la fiecare ceas,
privește-ne cum așteptăm momentul potrivit,
tu ai paisprezece ani, ești încă mic, liniștește-te!
Vezi tu? Tu nu vezi că ești orbit,
în viață unii trag tot timpul și alții trag timp.
Moșul ăla e un laș nenorocit, a-mbătrânit în sala de așteptare
de frică să nu ia trenul greșit! Și-acum să îți explic:
Primul tren e gol și nu-l așteaptă nimeni,
vine numai pentru cine își vede doar interesul,
toți ajung să clacheze că nu știu să gestioneze succesul.
Înțelesu-m-ai de ce te-am oprit? Ți-ai fi semnat decesul!
Mersul trenurilor e bizar,
pe măsură ce înaintezi în vârstă, vin din ce în ce mai rar
și mai pline, e din ce în ce mai greu să îți găsești un loc,
unii se omoară și pentru un loc pe scară! ”.
Are dreptate și deși nu-l cred pe moment,
nu-l contrazic, poate de teamă, poate din respect,
dar îi răspund direct, ca-ntre amici:
Ce complicat e să fii simplu și ce simplu e să te complici!.
Atât mi-a trebuit ca să fiu bombardat cu replici,
imediat mă pricopsesc și cu o palmă peste ceafă, cu mesajul:
„Puștiule, paharele noastre sunt goale, nu ne ține predici, mai bine ține-te de carafă!
Toarnă, hai, ne vrem paharele pline! ”.
Ăștia-s tovarășii amicului meu, pentru care eu
băgam mâna-n foc că se bagă pentru mine,
însă el nu intervine, se cuvine să ripostez
dar mi-e și frică și rușine,
așadar, intenționez să mă conformez,
iau un pahar și-l umplu pan’la gură,
băieții râd în hohote:
„Ho, bă, ce te-ai speriat așa, ce, tu nu știi de glumă sau nu ții la băutură? ”.
Răsuflu ușurat, zâmbesc ușor forțat,
să nu dau de înțeles că sunt crispat, dar nu-i păcălesc,
băieții au școală și studii superioare,
sala de clasă fiindu-le sala de așteptare.
Al dracu de tare-mi place stilul lor autodidact,
nu știu cum se face dar sunt fascinat,
drept pentru care nu mă mai gândesc la plecare,
trenul meu n-are decât să mă aștepte,
eu sunt hotărât să rămân și-o spun cu toată ființa mea,
din toată inima: În mediul ăsta am ce învăța,
și, da, îmi place și distracția, nu neg,
aici e un real desfrâu total, e timpul să petrec!.
De ce să plec, cu cine mă întrec, nu înțeleg de ce atâta pripă?
Sunt adolescent, beau din sticlă și fumez la pipă!
Viața e o clipă, fac ce vreau cu ea chiar și risipă!
Toată lume țipă, în echipă: „Mi se cuvine lumea! ”
Îmi alătur și eu vocea: „Mi se cuvine lumea”
Și, uite-așa, ne pregătim să cucerim lumea,
fără să știm că nici măcar viețile noastre nu ni se cuvin,
darămite lumea… urma să descoperim….
Actul II.
…Vremea trece, împlinesc optsprezece ani
dintre care patru în sala de așteptare,
eu rămân la toate rece, veritabil eminescian,
toate-s vechi și noi sunt toate, deci nimic nou sub soare.
Povestioare, omul și povestea lui.
Oare a cui e mai înduioșătoare?
Nu iau în considerare povestea nimănui, n-am cui să îi dau crezare,
am întâlnit destui povestitori care-și sculptează statui!.
Oameni fără căpătâi, fără caracter,
se vor boieri „neamul Bibescu”, dar sunt lefteri ca Popescu,
drojdieri precum Băsescu, se văd bancheri că Isărescu,
mă-nhaitez cu ei, iar amicul meu reintră-n scenă….
…Urlă că am o problemă gravă, că în această enclavă,
o să ajung să-mi bag în venă și-o să devin o epavă!
Bravo, bă! Ce mi-ai zis tu când mă urcam în trenul vieții mele?
„Ce atâta grabă, nu? ” Mai am vreme!.
E prima oară când îl văd nervos, n-o dau la-ntors,
nu-mi pasă dacă vorbește serios ori face pe nebunul,
sunt mult prea încăpățânat că să mă-ntorc din drum
și prea puțin ambițios că să-mi urmez drumul.
În contextul dat amicul meu se alătură grupului,
la un moment dat mă trage de mâneca în afară lui,
spune că scopul lui e atingerea scopului meu,
apoi, verbal, îmi creionează un traseu spre vârful topului:.
„La noapte luăm trenul, da, spre vârful topului,
dacă nu vrei la coada mopului ci pe culmile gloriei,
n-o să ne oprim nici în calea potopului,
crescuți pe străzile din centru știm Calea Victoriei! ”.
Iarăși, nu-l contrazic, doar că de data asta
n-o fac din respect, de teamă sau fiindcă suntem tovarăși,
știe el ce spune, ce-a fost, a fost…
…am douăzeci și trei de ani și-ar cam fi timpul să îmi fac un rost!.
Actul III.
Totu-i contra cost, sunt nevoit să renunț
la copilărie, fără s-o anunț…
…fac un autodenunț:
Mi-am omorât timpul tot timpul, acum e timpul să îl cruț!.
Îmi fac bagajele, las anturajele
și personajele sălii de așteptare,
m-așteaptă plajele însorite, peisaje nemaiîntâlnite,
mă trezesc din visare, stupoare!.
Rumoare împrejur, suntem singurii trubaduri dintre călători,
toți ceilalți sunt cerșetori, miroase îngrozitor,
nu plec la drum cu te miri cine, un tren pleacă, altul vine,
cum mă urc așa cobor.
Amicul meu strigă după mine, mă numește „dezertor”!
De ce dor cuvintele normelor care mă vor cuminte,
că nu mă supun? Dezgustător!
Îmi pun singur ordinele-n ordine, nu-mi trebuie stăpân!.
Bun! Dacă vrei să pleci cu cerșetorii, du-te, nene!
Uite cine-mi dădea mie teme, cine-mi vorbea despre vene,
ăsta de nu vede de sprâncene geme de ticăloșie,
ducă-se pe pustie!.
Îl tratez cu sfidare, traversez agale peronul
către aceeași sală de așteptare fără un rămas bun,
îi aud glasul:
„Ai ratat lecția umilinței, piatra care stă la temelia biruinței! ”.
Nu-l iau în seamă, n-are ce să mă-nvețe,
eu reintru în sală, alți oameni, alte fețe,
după aparențe îmi pare o baie de aburi de alcool
pentru cei ce stau cu capu-n nori de fum….
…Nu-mi rămâne decât să mai rămân, îmi fac prieteni noi,
cei vechi au dispărut și nu privesc înapoi,
aleg colțul intelectualilor, pare mai luminos,
mai puțin primejdios dar la fel de vicios.
Dreptatea e nedreaptă dacă ai dreptate,
regula jocului e regulată de ascunse reguli,
fapte murdare împachetate în fraze rafinate
și ne mai întrebăm de ce lucește jegul?.
M-am lămurit, e diferență doar de colorit,
nu și de esență,
între un grup infracțional de cartier și un cartel al intelectualilor
spoit în nuanțe de transparență!
Decid să mă rup de orice grup și să mă preocup, în solitudine,
de multitudinea dilemelor proprii, căutând soluții
și transform poveștile de adormit copiii în povețe de trezit adulții!.
Fără discuții, fără-ndoiala, fără interpretare,
devin filosoful sălii de așteptare.
Oamenii îmi spun „maestre”, eu le răspund „mai este”,
am treizeci și cinci de ani și încă joc feste!.
Zbor peste crestele munților,
las testele celor de la sol,
eu le-am rezolvat, trec la nivelul următor,
nu urez succes eșecului, plec!.
Actul IV.
Spre noi culmi, nu-mi iau bagaje multe,
tot ce necesit port în minte și în suflet,
trenul vieții mele trebuie să revină,
chiar dacă sunt ani de când n-am auzit roată de tren pe șină.
Din nou încrezător, singur pe-același peron,
revine, într-adevăr, îi aud glasul roților,
oprește scârțâind, vreau să deschid ușa, însă ușa
mi-e deschisă din interior și rămân uimit!.
E același amic din copilărie, mult îmbătrânit,
Mă-ntâmpină cu bucurie și cu un „bine ai venit”,
Îmi întinde mâna: „Urcă repede în tren! ”
Amice, tu ești un blestem!.
Du-te liniștit, o să te chem dac-o să am nevoie,
te-am urmat de bunăvoie și tu m-ai mințit, uite:
Nici vagoanele astea nu-s numerotate!
Dau să plec spre alt vagon și sala de așteptare erupe!.
Mulțimea dă în clocot, oamenii vor un loc în tren,
cei lipsiți de talent sunt primii,
nu concurez cu vitele, e indecent,
las boul să se lupte cu boul, nu îmi șifonez sacoul….
…Fățarnică e rasa umană,
anarhică e societatea fără morală,
amarnică rânduială, fără sfială stau pe tron
caractere de carton învelite-n silicon!.
Nu se ține cont de ierarhie, de capacitate,
de meritocrație, de calitate!
Nu urc în tren, reintru demn, cu abnegație
în sala de așteptare, pentru următoarea generație….
…Are nevoie de educație ca de aer,
să se înmulțească fără să se împartă între șmecheri și fraieri,
să se adune-n slujba unui ideal pentru care
se trăiește, nu pentru care se moare!.
Deși sunt ascultat și tratat cu respect,
și de fapt, și de drept, nu realizez nimic
n-au niciun efect cursurile predate,
scursurile dau din coate, coatele goale își dau în petic,
văd cum pojghița de etică le cade imediat
ce părăsesc sala de așteptare, grotesc spectacol!
Ce lecție primesc la cincizeci și patru de ani,
visam să zbor cu un preș, am dat greș, firesc obstacol!.
Actul V.
Miracole se-ntâmplă și la vârsta mea,
cine credea că voi avea din nou șansa unui nou tren?
Uite-l cum mă așteaptă…
dar în semn de dispreț față de oameni îmi zic: „Uită-l! ”.
Prefer să mă izolez total de tot ce-i omenesc,
să-mi construiesc o umbrelă deasupra conștiinței,
sub care să m-adăpostesc
de furtunile iscate din străfundurile ființei….
…Aleg cel mai obscur loc din sala de așteptare,
trăiesc în negare, mi-a pierit dorința de afirmare.
Dacă sufletul meu ar avea sufletul lui,
oare ce-ar simți sufletul sufletului său?
Când lupți contra ta e rău să fii erou!
Bătrânețe, spulberă-ți ideile,
nu sunt mecanicul trecutului ca să-i repar greșelile!.
Gândurile cele de pe urmă,
care nu curmă ci accentuează suferința,
mă apropie de încheierea socotelilor finale
și n-am fost prea bun prieten cu chibzuința.
Am ajuns să trăiesc din pomană, catastrofală senectute,
sursa ironiilor din sală sunt eu,
moșul uitat de Dumnezeu pe Pământ,
lumea râde de mine și eu o plâng.
Am șaptezeci și opt de ani sau parcă optzeci și șapte,
poate am împlinit o sută,
nu vreau să-mi amintesc etatea, e sinonimă cu eternitatea,
sinceritatea nu mă ajută!.
Actul VI.
Unde a dispărut copilul de paisprezece ani,
ce-am făcut cu speranțele lui din rucsac?
Cred că întrebarea nu e „unde” ci „când”,
dacă prin absurd l-aș întâlni aș lăsa capul plecat!.
L-aș implora să mă certe și să mă ierte
că l-am trădat în viitor,
mi-e dor de ale tinereții valuri, ale bătrâneții maluri dor,
n-aș da timpul înapoi, ci înainte ca să mor.
Copilului îi sunt dator măcar cu o încercare
și-n amintirea lui stabilesc o ultimă mutare,
mă voi lupta până la ultima suflare
să prind ultimul tren, îl văd deja în depărtare.
Deja-vu, mare mirare, liniște, lipsesc drumeții,
e aceeași priveliște ca-n zorii dimineții
când am ratat primul tren al vieții,
peronul e pustiu, trenul e gol, cred că a trecut un secol.
N-am jucat niciun rol în meciul vieții mele, am făcut tușa,
când am dus lupte grele am aruncat mănușa,
poate că moșul nu și-a spus ultimul cuvânt,
cu ultimele forțe deschid ușa și urc,
arunc privirea înapoi să-mi iau la revedere,
dar ce văd mă-ngenunchează de durere, prăpăd!
Eu n-am plecat din sala de așteptare,
copiii îmi aprind o lumânare!.
Mă situez în două locuri în același timp,
amicul meu mai mare apare numai în tren
și-acum pricep fără să-mi spună!
El a fost destinul meu, într-adevăr mare, dar căruia n-am fost în stare să-i întind o mână!.
Că am ținut prea mult la turmă…
și prea puțin la sumă….
Epilog:.
V-am povestit la prezent, dar am trăit la absent și am plătit cu trupul,
Viața e o poezie, mai grea sau mai ușoară, ce nu se-nvață pe dinafară, ci se descoperă pe dinăuntru.

Odeon - Trenul Vieții Mele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lungă mi-a fost viața când te-am cunoscut,
Scurtă a fost clipa aceea în care ne-am iubit,
Nu-i de vină luna, nici mânia mea,
Decât tu, că-n viață ți-a plăcut altcineva..
Eu cu sufletul te-am iubit cinstit,
Viața-mi schimbă iară soarta pe un drum cotit,
Am rămas la fel dar sentimente nu,
De-am ajuns ca să urăsc în viața sufletul
Lai la la la lala lai la lala ra ra..
Blestemată fie clipa de demult,
Clipa-n ceea care noi doi ne-am iubit..
Jur că niciodată cât trăiesc în viață,
N-am să mai pun sufletul în tot ce-am să iubesc!
Jur că niciodată cât trăiesc în viață,
N-am să mai pun sufletul în tot ce-am să iubesc!
Lai la la la lala lai la lala ra ra..
Însă timpul trece, trece timpul meu,
A trecut și trenul vieții în care am fost și eu
Jur că niciodată cât trăiesc în viață
N-am să mai pun sufletul în tot ce-am să iubesc
Jur că niciodată cât trăiesc în viață
N-am să mai pun sufletul în tot ce-am să iubesc
Lai la la la lala lai la lala ra ra..
Însă timpul trece, trece timpul meu,
A trecut și trenul vieții în care am fost și eu,
Lasă-l ca să treacă dar, se-ntoarce iar
Va opri din nou în gara în care n-am habar
Însă timpul trece, trece timpul meu,
A trecut și trenul vieții în care-am fost și eu..
Lasă-l ca să treacă dar, se-ntoarce iar,
Va opri din nou în gara în cere n-am habar,
Lai rai ra ra lai la la ra ra ra..

Sorin Copilul De Aur - Ăsta-i Trenul Vieții Mele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Anii mei frumoși mai sunt
Și cât am așteptat de mult
Ce miracol, ce minune
Că te-am întâlnit pe tine
Vreau să-mi împart viața cu tine
Tu cu mine, eu cu tine.
Ăsta-i trenul vieții mele
Care m-am urcat în el
Și cu bune și cu rele
Așa trec zilele mele.
Jumătatea vieții mele
Stai acum la pieptul meu
Te am în brațele mele
Aici vreau să stai mereu.
Știu că mă vrei
Știi că te vreau
Și tot ce-mi ceri eu am să-ți dau
Sufletul meu, inima mea
Indiferent cât m-ar costa.
Aș pierde tot, aș renunța
La tot ce e mai scump pe lumea asta
Dar lângă tine știu că mi-e bine
Vreau să-mi împart viața cu tine.
Ăsta-i trenul vieții mele
Care m-am urcat în el
Și cu bune și cu rele
Așa trec zilele mele.
Jumătatea vieții mele
Stai acum la pieptul meu
Te am în brațele mele
Aici vreau să stai mereu.
Nu are preț nimic pe lume
Nici averi, nici bogății
Nu vreau nimic altceva
Vreau numai dragostea ta.
Ăsta-i trenul vieții mele
Care m-am urcat în el
Și cu bune și cu rele
Așa trec zilele mele.
Jumătatea vieții mele
Stai acum la pieptul meu
Te am în brațele mele
Aici vreau să stai mereu