Mai are unul și-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul și de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult și nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva și-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros și negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
și caută voința să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viață,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeață.

Era o curte-a lui, era și raiul
în care se născuse. Îl știa.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-și ducă traiul.

Iar peștele … Era atâta pește
încât își alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbătește.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un pește-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă, -n primăvară, o scrumbie.

“Ia să vedem! ”. Ridică, scurt, de plasă
și-l vede. “Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu știi că soarta-i, uneori, câinoasă? ”.

L-a desfăcut și, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, ușor, spre delta cea română.

Refren:
S-a născut un oraș fără oameni într-însul
Semafoare pe străzi se mai joacă de-a plânsul.
Semafoare pe străzi la răscruci și de case
Și un roșu bolnav care n-o să ne lase
În orașul străvechi are loc fiecare
Până când l-au schimbat și i-au pus semafoare.

Refren:
S-a născut un oraș fără oameni într-însul
Semafoare pe străzi se mai joacă de-a plânsul.
Și mai mult ca orice, mai cumplit ca reproșul
Ne simțim vinovați dacă trecem pe roșu
Și mai mult ca atât, am intrat în dovadă
Ne simțim vinovați dacă trecem pe stradă.

Refren:
S-a născut un oraș fără oameni într-însul
Semafoare pe străzi se mai joacă de-a plânsul.