temnita – Versuri.pro

Serghei Esenin - Vânăt E Cerul, Căpestrele Noi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vânăt e cerul, căpestrele noi,
Marginea stepei aleargă-napoi.
Sate de zmeură, dâre de fum,
Ciori prăbușindu-și ospățul pe drum.
Iar văd ruptura știută de deal,
Trunchiuri de sălcii o umplu și-o meal.
Pal e ovăsul, și viespile – cred –
Ele-mi evocă aroma de mied.
Țară-a mea! Vatră de ruși și mordvinți,
Tot cu parabola ceții-ntre dinți!
Fâlfâie îngeri pe sus și-auzim
Cruci pe morminte jelind anonim.
Mulți te visară, icoană și dor,
Ocnele gem de suspinele lor.
Îi obsedează, puternici și răi,
Gustul de fragă al sânilor tăi.
Dar izbăvirea tu nu o vei da
Celui ce uită de temnița ta…
Larmă-n dumbrăvi, adevărul în cer:
Dulce zvonire pe-un scrâsnet de fier.

Cezar Bolliac - Ocna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Înconjurat de paznici, cu fiarele-n picioare,
Cu mâinile-n cătușe, de gât cu lanțul greu,
Un om frumos la față, în spasmuri, în fiare,
Aci cruntând la paznici, aci zâmbind la soare,
Căzu la gura ocnei chemând pe Dumnezeu.
Și o durere-ascunsă, durere sufletească,
Mustrarea, disperarea juca pe fața sa.
Își mai mărea în silă durerea cea trupească
Voind să mai aline, voind să liniștească
A sufletului rană ce nu se vindeca.
Se afunda în gânduri, sărea strigând: – „Maria!
Maria nu e moartă! ” Țintea un păzitor..
Se veselea pe clipă, uita atunci urgia,
Se azvârlea spre dânsul, și-n ochii-i bucuria
Râdea cum râde raza când scapă printre nor.
Ce bun ai fost tu, Doamne, când ai sădit iubirea!
Ce crud ai fost tu, Doamne, când moarte ai rostit!
Sau a plăcerii numai să fi avut simțirea,
Sau de dureri trecute să pierdem suvenirea,
Sau omul să nu știe deloc când a greșit!.
O, voi ce-aveți puterea să osândiți o vină!
Gândiți că l-astă vină al lumii Creator
Nu a prescris osânda? – Când sufletul suspină
Sub lovituri de cuget, a voastre munci alină
Durerea din năuntru – sunt balsam, sunt favor.
Din ghizdurile ocnei, pe funia sărată,
Pe funia ce duce pe oameni în tartar,
Legară osânditul în manta-i cea marcată
Și-l s*******ă-n gura cea neagră, fiorată,
Spre moartea inventată în timpul cel barbar.
Se învârtește roata și scripetele zboară
În văitări sinistre, avânt fiorător –
Ca cucuvaia nopții ce fâlfâie ușoară
Și țipă peste capul acelui ce-a să moară,
Se văietă pre capu-i cu glas îngrozitor.
Pe gâtul lung al ocnei s-exală infectate
Durerea, agonia, suspinuri și fiori.
Și oaspele s-afundă pe căi întunecate,
În râsetele-acelor făpturi denaturate
Ce s-au deprins la crime a fi executori.
Se mărginește gâtul și haosul se-ntinde,
Și oameni ca insecte, ca licurici lucesc
Cu focuri în spinare, cu fețele murinde,
Pe bolovani în trâmbe, pe stâncile sclipinde,
Pe munții cei de sare pe care se muncesc.
Se leagănă călușul și liliacul zboară,
Alunică ca umbră prin norii cei sărați,
Prin care osânditul, ce spaima îl doboară,
Se lasă în zăstimpuri, se strânge, se-nfioară
Încovoiat pre coardă cu perii ardicați!.
Are să meargă încă, căci fundul e departe!
Și cer și ziua lumii se văd albind ca stea,
Ce palidă și fixă în negure deșarte
Albește câteodată, ca steaua ce-și împarte
Și-ascunde-n cer schinteia când soare e sub e.
Locuitorii nopții cu fețele pălite,
Își lasă bolovanii și vin de-l înconjur;
Cu luminări în creștet, cu barbele zburlite,
Păroși pe brațe, piepturi, cu haine zdrențuite,
Buhavi de umezeală, dau roată împregiur,.
Clipind la luminare și mestecând tutunul,
Cu glasuri îngroșate urlară răgușit
Blestem și anateme, căci le furară bunul,
Căci le hrăpiră ziua, căci nu putea nici unul
Să vază la lumină pe cel ce-a mai venit.
Apoi târâră-n noapte și pe căluș legară
Un mort ce se umflase, un trup de vinovat.
– „Te du, bădiță, -i zise – în lume este vară,
E soare, e lumină. ” Câțiva îl sărutară
Și începu să țipe machina fiorat.
Optzeci erau la număr făpturile uitate,
Pe care omenirea la iad a osândit;
Optzeci pe care legea, creștina caritate,
Regenerarea țării și stricta echitate
A smuls de vii din lume și-n ocnă a pornit.
Optzeci mai rămăsese; optzeci era-n picioare.
Ceilalți gemeau în lacuri și fără ajutor.
Chema la dânșii moartea, scorbutul să-i doboare,
Cad reumatismul junghie, căci agonia doare,
Căci sunt aci pe viață, moartea e viața lor.
– „Vai mie! – striga-n limbă-l, bătându-se în sare
Și mai gonind năduful, un orb israelit –
Vai mie! dați-mi apă, că-mi este sete tare! ”
Și un creștin d-alături ce-și da a sa suflare
Îi spuse, dîndu-i mâna, că apa s-a sfârșit.
Se adunară-n noapte confrații în durere
Și smulseră cu grijă din cuiburile lor
Câte vreo două paie, ca singura avere
Ce ei posed în ocnă, și-n larga încăpere
Adăogară cuibul d-un nou locuitor.
Era bălai și june martirul ce venise
Și trase simpatia acelor ce-l zări.
– „Cum seamănă c-un frate ce am acasă! – zise
Un flăcăiandru ager ce umezeal-albise, –
Să fim noi frați de cruce cât ne-om mai chinui!.
Dar spune-ne, măi vere, ce vină așa mare
Făcut-ai tu în lume? Nu tăinui nimic,
C-aci e obiceiul să spuie fiecare
Păcatele-i din lume; și mie cum îmi pare
Tu nu ești hoț de codru; ai vrun păcat mai mic. ”.
Înfricoșata cale ce junele făcuse
Îi dase iar simțirea, și-n suvenirea lui
Părea că se strecoară procesul ce trecuse,
Durerea, fericirea și câte petrecuse:
– „Eu n-am hrăpit, măi frate, averea nimului.
Am fost crescut acasă în larg, în destulare;
Părinții mei cu cinste trăiau în satul lor.
Eram flăcău în horă, fruntaș cu stare mare,
Cu cal de călărie și alții de-nhămare;
Moștean, la părinți unul, trăiam un trai ușor.
Părinții biet, sărmanii, voiau să mă însoare;
Îmi tot spuneau de fete, dar nu-mi găseam pe plac.
Mă tot plimbam prin sate, mergeam la șezătoare,
Când văz odată o fată, ce-n ochii ei, ca-n soare,
Să cat nu fu putință. O văz aci și tac.
Mă tot codeam prin casă, spuneam la fete glume;
Mă dam pe lângă dânsa, dar nu-i puteam vorbi.
Roșea de-i prindeam ochii, sau mă striga pe nume
Fetițile zburdalnici! Ca ea frumoasă-n lume,
Și mândră și gingașă gândesc că n-a mai fi.
Cât vru să ias-afară fetița rumeoară,
Eu sai ș-o iau în brațe și parcă fu a mea.
O strâng și ea-mi răspunde. O iau la subțioară
Și fug, căci era mică, ca peana de ușoară;
Bătea sub țâță-i pieptul și gura îi ardea.
Ajung cu ea acasă ș-o bag la alde tata;
Aci o văzui bine și tare îmi plăcu.
– „Eu mi-am găsit nevastă. Vă place vouă fata?
Trimiteți la moș popa, că nunta este gata;
Să nu-ntrebați ce are și cine o făcu.”.
Mă sărutară-ndată părinții în urare
Și eu și cu Maria puparăm mâna lor.
D-aci apoi plecarăm, făcurăm nuntă mare,
Și strânserăm o plasă să vie-n desfătare;
Căci mândră l-era nora și june-al lor fecior.
Vreo două luni trecusem cu ea în căsnicie;
Când pe o lună plină ce peste noi plutea,
Ne desfătam sub cergă ascunși pe deal în vie
Și ne glumeam atâta, cu-atâta veselie,
Încât și luna pare cu drag că ne privea.
Dar somnul câteodată aduce grele vise!
Într-însul necuratul își joacă ooada sa!
Se vede că norase și nimeni nu simțise;
Căci ploaia nu-ncepuse, dar trăsnetul izbise
Un nuc bătrân în preajmă, și câinele lătra.
Mie-mi păru deodată Maria spăriată
Că strigă, și la dânsa se dă un lup turbat.
Apuc în zăpăcire securea rezemată
De căpătâiul nostru, izbesc pe biata fată
Care dormea în pace. O dată a țipat!.. ”.
Aci s-opri voinicul și perii-i se zburliră,
Și cearcăne de sânge rotiră ochii săi,
Și dinții îi scrâșniră, și mușchii tresăriră,
Și spume de balaur pe gura lui ieșiră,
Și nările-i deschise zvârlea în toți văpăi.
Telega, 1843, septembrie 6

Radu Gyr - Tăcere

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din tot, ne-a mai rămas aieve
Acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecați în piatră sură,
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.

Strângând din dinți, primim de-a valma
Scuipatul, fierea și sudalma.
Când ne-mbrâncesc și când ne-njură,
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.

Ei – zidul, beciul, temnicerii.
Noi – numai cremenea tăcerii.
Ei – lanțuri și bătăi și ură.
Noi – uriaș îngheț pe gură.

Ne linge frigul pe ciolane,
E foamea cuie și ciocane.
Și orice zi e-o mușcătură
În hoit. Tăcem, tăcem din gură.

Tăcem, parcă tăceam de veacuri
Ca niște funduri vechi de lacuri.
Tăcem sub fier, sub piatră dură –
De mii de ani tăcem din gură.

Deasupra vremii și genunii
Tăcem ca spinii și tăciunii.
Tăcem ca lama de custură.
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.

Tăcem, dar noaptea, sub celule,
Vuiesc torente nesătule.
Un tunet bubuie departe,
Se darmă parcă ziduri sparte
Și parcă lanțuri cad în zgură..
Noi așteptăm, tăcem din gură.

Radu Gyr - Blestemul Aiudului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Aiudule, Aiudule,
temniță cruntă,
fă-te, zăludule,
piatră măruntă.
Focul mănânce-te,
că nu te saturi.
Mereu vrei scâncete
și bei oftaturi.
Vântul destramă-te,
că nu-ți ajunge
– și-n marea-ți foamete –
mereu vrei sânge.
Apele facă-te
ape ca ele,
lacrimi din lacăte
plâns de zăbrele.
Grindina ‘ndoaie-te,
spele-te ploaie,
lanțuri și geamăte
să ți le-nmoaie.
Aiudule, Aiudule,
fiară năucă,
face-te-ai, crudule,
scrum și nălucă.

Radu Gyr - Țepeș La Buda

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Departe de valahicele șesuri,
îl sug osânda, pacostea și anii,
ros de năluci și fript de pofte stranii,
cu ochi fierbinți și lacomi de culesuri.
Demult nu-l mai îmbie musulmanii,
înfipți în pari cu tururi și cu fesuri,
dar încă-i dau târcoale dulci și ghesuri,
în temnița din Buda, șobolanii.
Când luna în mătăsuri îl înșfacă,
zâmbind celulei, galeș și cucernic,
cioplește câte-o așchie gingașă.
și-mplântă-n ea un șoarece nemernic,
să-i pară ba un papă, ba un pașă,
ba numai un tâlhar de vistiernic.

Radu Gyr - Haine Roșii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Haine de temniță, roșii, cu vine ca smoala pe ele…
Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele.
Din teaca lor vie nu pot să mă smulg și să fug,
fiece mușchi are-un lacăt, fiece os un belciug….
Haine de temniță, haine de flăcări și de noroi,
parcă vin din măceluri și din mocirle cu voi.
Mă văd în băltoace: sunt ca un diavol căzut de departe,
din alte tărâmuri, din lună, din vreo cometă, din Marte.
Vărgat ca jivina din jungle virgine,
m-arunc peste mine, sălbatic, în salturi feline.
Cu mlădiere vicleană de ierburi și trestii,
am pânde și lunecări în târâșuri de bestii….
Dar, după o noapte de plâns, de nesomn și de febre,
cum stau și privesc dungile voastre-nroșite și negre,
pricep: v-am stropit cu sângele meu din artere
și cu șiroaie de lacrimi și fiere…

Radu Gyr - Scrisoarea Tatălui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Fiule, fiule, lungă e calea…
Ca-n basm pân’ la tine sunt mări şi ţări,
trenuri, păduri, jandarmi şi ocări,
şi stele ce nu ne ştiu jalea.
Dorul de tine mi-aşa, ca o furcă
proptită cu dinţii în beregată.
Din fundul Aiudului, ochii tăi urcă
pe cer, ca doi luceferi de piatră.
Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:
şchioapeţi alături în fiare.
Aprind o văpaie la iconostas:
cad lacrimile tale din lumânare.
Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,
cu mari zornăieli să mă scoale.
– Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,
ferecă-mi mie gleznele goale.
Cum să-ţi strămut în carnea mea chinul?
Cum să-ţi beau, fiule, osânda toată?
Plecat peste neagra-i fântână sărată,
seca-i-aş, goli-i-aş veninul….
Uneori noaptea, maică-ta vine,
cu paşi de iarbă din ţintirim:
– Ia-ţi plânsul, bătrânule, şi haide cu mine,
temniţa-n lacrimi adânci s-o topim…

Radu Gyr - Sângele Temniței

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temniței, ca un mare tumult,
ca un geamăt abrupt,
curge pe dedesubt,
curge torent de veninuri amare,
ținut în pământ sub zăvoare.
Sângele temniței, prizonier,
gâlgâie-n cruntă durere
pe sub piatră și pe sub fier,
pe sub osândă, pe sub zăcere,
prin subterane artere.
Lipesc urechea jos și-l aud :
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge în fund de morminte..
Alteori țipă, sălbatec și crud
ca o aprigă poftă de viață,
sau șuieră-a ispită răzleață,
cu brânciul ei ațâțător
la jaf, la omor..
Sub marii amari bolovani,
cineva urla de-o mie de ani,
cineva cântă de-un veac,
cineva n-are geamăt, nici leac,
altul cheamă și cheamă,
altul blestemă,
altul cu-ntreg cuțitul
ucide granitul..
Sub marii, amari bolovani,
sângele temniței fierbe de-o mie de ani.
Aud, aud,
cu urechea pe piatra plecată,
gârla lui răsculată.
Îi simt, îi simt
smoala aprinsă, fonta lichidă,
otravă toridă.
Și carnea mea trosnește deodată,
din zăvoare drăcești,
prind mădularele să se deschidă
ca niște uși, ca niște ferești :
-Intră, sânge al temniței, intră,
vino din funduri nepământești,
vino să mă cotropești..
Îl chem, îl chem, iar și iar,
și sângele temniței vine,
vine și urcă în mine,
clocotitor de pojar.
Sângele temniței urcă în mine
cu neodihnitul lui zvon,
din fier, din iad, din beton..
Și sângele temniței sparge belciuge,
și urcă în mine și muge,
și fierbe și geme și plânge, –
crâncenul temniței sânge.
Și ard cu el, și vuiesc, și mă zbat,
și urlu și sânger, cu fluxu-i turbat, –
și când, pe urmă, roșul torent
se trage din mine, îndărăt, în ciment,
cu sângele temniței greu
mă trag din mine și eu,
și plec cu el, cu grozavu-i șuvoi,
sub ciment, înapoi..

Radu Gyr - Spital Penitenciar (Reportaj Liric)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

„Salonul” este vânăt, vineți condamnații..
Pedeapsa-i scrisă mare pe foi de observații
Și caligrafiată, alăturea stă boala.
5 ani, 8 ani sau 10 se-nșiră-n toată sala,
„munci silnice” își varsă plămânii-n scuipătoare,
o „temniță grea” coace zemoase plăgi murdare,
un preventiv scâncește, vietașii îl înjură.
Furiș, mohoarca-i scoasă de sub salteaua sură
și fumul se îngroașă ca tusea deopotrivă,
în duh de nădușeală, de iod și de salivă.
Strâmbi, când se-ntorc în paturi, bolnavilor le pare
că tot aud un zăngăt de lanțuri la picioare;
când urcă termometrul, în geamăt de vedenii,
văd, parcă, îmbrâncindu-i în dubă, gardienii..
Ssst! domnii medici intră în sălile de-alături,
chiștocurile, supte sălbatic, fug sub pături,
surd mormăind se pleacă severele halate,
peste puroaie scurse și cărnuri îngălate;
bolovanii-și sug obrazul, gem lung și fiecare
în vorbe stinse spune că-l doare rău și moare
și toți tușesc ori scuipă, cu spaime de jivine,
„don doftor” să nu creadă că s-au făcut mai bine.
Solemn, „vizita” trece în secții mai departe
țigările pitite ies din saltele sparte,
și scofâlciți de foame, hoții lihniți așteaptă
să li se-mpartă pâinea cleioasă și necoaptă..
II.
Seara vin gardienii, scriind în condici grave
„ieșiții” și „prezenții” osândelor bolnave,
și pun la ușă drugi, năpraznice zăvoare.
Saloanele cu febre par niște cuști cu fiare.
Atunci apar din mâneci vechi cărți de joc jegoase,
Plămânii trag plugare și glume ticăloase,
bolnavii ies din paturi, tiptil, ca din bârloage,
se strâng și râd în grupuri diforme și oloage,
beți de-amintiri scârnave și șoapte-ntărâtate
despre bătăi, sau despre muieri încălecate..
Unii-ncleștează pumnii și stau așa, scrâșnind,
alții fac socoteala pe degete, cu jind,
cât mai e oare până duminică, să vină
la vorbitor nevasta, cu ceapă și slănină..
Barbutul zvârle zaruri și-njurături pe jos, –
și când își stinge becul obrazul ofticos
târziu, câte-o nălucă tot bâjbâie, pe vine,
să fure pâine-ascunsă sub pernele vecine,
sub pături, hoții tineri se masturbează-n friguri,
și visul – rău de flăcări – se varsă peste diguri..
Fetid și putred, somnul miroase-a pansamente,
dar pernele vibrează, prin aripi transparente,
și, unul după altul, nemernicele paturi
fug pe fereastr-afară, în lacrimi și oftaturi,
și-n noapte zboară-acasă, la țânci și la neveste,
plutind peste arcada miresmelor celeste.

Radu Gyr - Aiudule, Aiudule

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Aiudule, Aiudule, temniță cruntă,
Cu noapte lungă și zi măruntă –
Foamea-i mireasă și moartea-i nuntă,
Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!.
Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!
Tânăra tâmplă o faci căruntă,
Umărul gârbov, inima ciuntă;
Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!.
Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!
Lumea e largă, viața măruntă,
Bezna ta dură trupuri mănâncă.
Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!