pe Bijan şi căpăţâna lui de minte se goli;
frânt de groază şi asemeni unui trup fără de duh,
ţărnă-şi răspândi pe creştet. Astfel îi grăi Bijan:
„Om mişelnic, nimănuia nu-i doresc asemeni rob
cum eşti tu. Pentru ce, oare, l-ai ucis pe şahul drept,
pe stăpânul plin de lauri, pe al tronului stăpân,
fiul şahilor, el însuşi şah şi ultimul vlăstar
al lui Nuşirvan în lumea pământească de aici?”
Mahui dădu răspunsul: „De la omul cel mârşăv
ce-aştepţi alta decât moartea şi ocara pentru veci?
Pentru ispăşirea morţii ce-am făcut-o, iată-acum
capu-mi ia, rostogolindu-l dinaintea-acestei oşti! ”
Adevăru-i că-i fu groază să nu fie chinuit,
târât chiar într-al său sânge, osândit de-omorul său;
dar viteazul Bijan iute-i înţelese gându-ascuns,
şi-l făcu s-adaste-o vreme un răspuns, şi-i zise-apăi:
„Vreau să-ţi dărui o pedeapsă care o să-mi stingă-n piept
vâlvătăile mâniei, pentru că, un despuiat
de curaj şi-nţelepciune, şi de minte şi virtuţi,
precum eşti, râvni coroana de pe fruntea unui şah
Şi c-un fulgerat de spadă mâna-i reteză strigând:
„Mâna-aceasta niciodată n-avu geamănă-n omor „
Apoi îi tăie ţurloaie să rămână nemişcat,
şi urechile, şi nasul, i le smulse; şi-l sui
pe un bidiviu, poruncă dând să-l ţină până când,
pe-a nisipului dogoare, în ruşine s-o sfârși.
Şi-n sfârşit şi căpăţâna-i doborî şi-o azvârli
subt picioare şi se puse la cea masă de ospăţ.
Iar un crainic dând ocolul taberei strigă din prag
celor de prin corturi astfel: „O, voi, robi şi ucigaşi
de stăpâni, nu vă impingeţi duhu-n vise de nebuni!
Cel ce-a şahului viață nu o cruţă, va avea
soarta lui Suri şi tronul n-o să-l aibă el nicicând
Mahui avea în oaste trei feciori şi câteşitrei
aveau tronuri, diademuri; în deşert, pe-acelaşi loc,
un rug mare se aprinse unde arseră tustrei
împreună cu-al lor tată. Nu rămase nici un plod
din această seminţie, iar câţiva dintre lăstari
de se mai văzură-n viaţă, cei ce-i întâlniră-n drum
îi şi puseră pe goană; blestemară şi cei mari
neamu-acesta urmărindu-l cu aprinsa ură-a lor.
şi în gând având omorul şahului, grăiră-astfel:
„Blesteme asupră-i cadă! Fie ca nicicând subt cer
oamenii să nu lipsească, să-l tot blesteme în veci!”
De-azi nainte ne ajunse califatul lui Omar;
el ne-aduse o credinţă nouă întru Mohamed,
el înlocui şi tronul şahilor cu bietul jilţ.