Scriere – Versuri.pro

Sikeratscriptum - Priviri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Îmi tremură mâna, vă mâzgălesc niște litere,
Îmi poartă vina, e o lucrare de admitere,
Un CV în care vă scriu grăbit,
Să mă-nțelegeți, să ne-nțelegeți, gândul albit.
Eu eretic m-am pierdut în poezie, doar în ea mă regăsesc,
Plătesc cu agonie, plătesc cu scriptul meu firesc
Și greșesc adesea, căci voi o lume întreagă,
Iar eu în doi și niște foi.
Scribd Erat Scriptum, o boală de care e greu să te ferești,
Ce concordează lumea, și fapte nebunești.
Da, noi priviri în fața ochilor curați,
Și scuipă cu venin în cei mișei și blestemați.
Muza, o imaginație ce-și știe scuza,
Te sărută cu miraje și pleacă ursuză.
Te lasă, nedumerit, în stare de spirit, în gând și în cerneală,
Apoi sărutul te îneacă în spoială, acum ești singur.
Ai o lume de necaz, indiferență și un ogor,
Căci îți dorește să fii dur.
Scrie…

Refren:
Și scrii… te afunzi în poezii,
Freamătul se revarsă ca în jocuri de copii.
Și scrii… cu pete de ironii
Peste patimi ce zâmbesc la apus de erezii.

Ating, îmbrățișez, ascult, gândesc și… scriu,
Mâzgălesc și-apoi sparg nervul pe foi,
Unele gânduri mă taie… nu mă opresc,
Ma mai lovesc cu mâinile în cap,
De asta nu-mi place să vorbesc despre mine.
Nu sunt Atarax, eu doar tind spre el.
De ce scriu? Mă omoară mutenia de afară!
De ce scriu? Vreau să-mi și să vă vorbesc,
O cafea și un pix blestemat,
Și simt bătăile pe care,
Îi joc ritmul ca un descătușat.
Asta e drogul meu, îl trag în ascultare,
Să nu vă mai aud, îl trag, să nu v-aud, DAȚI MAI TARE!
Și scrii, te afunzi în poezii
Freamătul se revarsă ca în jocuri de copii…

Stefan Augustin Doinaş - A Scrie Ca Îngerii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cel care zice „Nașteți, muriți, aventura
lumii e scrisă!” nu este oare jignit
de măruntul orgoliu al penei
ce-o țin între degete?.

Fluviul mă vrea curgând, – promisiune a mării!
floare – dar nu și rod! – hărăzită a fi
un văratic anunț în argilă
al florilor veșnice.

Eu, însă, vai! confisc și secunda și locul,
ard liturghii și sorb din izvoare ce n-au
învoire să dea frumuseții
decât aparențele;.

haosul pur, sfânta materie-a Domnului,
naște sub mâna mea; copiez pipăind
– cu dospite vocale – intacta
rotire de sunete;.

parcă un alter-ego al celui ce singur
judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,
plăsmuirea: gelos – ar fi rupt un
sigiliu al Facerii.

Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea
zi a mâniei, nedevorat? Ronțăit
e, ca orzul de cai, de flămânda
lăcustă a paginei.

Mult am râvnit, dar numai puțin reușit-am.
Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar,
mântuit aș fi – chiar în eșecul
de-a scrie ca îngerii..

Gabriela Melinescu - A Scrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când scriem trebuie
să păstrăm distanţa
faţă de ce s-a întâmplat
în cuvinte.
Ca atunci când
salvezi un om
de la înec:
Trebuie să-l ţii pe acela
strâns
dar nu prea aproape de tine,
ca să nu te poată trage
şi pe tine cu el
în adânc

Marcela Benea - Ca Un Cerșetor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ca un cerșetor moartea / se ține din urma poetului / trăgându-l de mânecă: / ... →

Mihai Eminescu - Scrisoarea II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?
Dacă tu știai problema acestei vieți cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte până chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?
Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harpă,
În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă,
Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scrii, cum cere lumea, vreo istorie pe apă?
Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume
Prin frumoasă stihuire să pătrundă al meu nume,
Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
Și dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. –
Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântați în cafenele și fac zgomot în saloane;
Iar cărările vieții fiind grele și înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste,
Dedicând broșuri la dame a căror bărbați ei speră
C-ajungând cândva miniștri le-a deschide carieră. –
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toți sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beșică e de spumă într-un secol de nimic.
Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanț
Ce se-mparte cu frăție între doi și trei amanți.
Ce? să-ngân pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală,
Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială;
La aceste academii de științ- a zânei Vineri
Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Până când din școala toată o ruină a rămas.
Vai! tot mai gândești la anii când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Și-n a lucrurilor peteci căutând înțelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
Câștigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minții scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.
Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Și cum neagra vecinicie ne-o întinde și ne-nvață
Că epocile se-nșiră ca mărgelele pe ață.
Atunci lumea-n căpățână se-nvârtea ca o morișcă,
De simțeam, ca Galilei, că comedia se mișcă. –
Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii,
Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii
Și privind păinjenișul din tavan, de pe pilaștri,
Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri
Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către vreo trandafirie și sălbatică Clotildă.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârțiirea de condeie dădea farmec astei liniști,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei iniști,
Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;
Când suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.
Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă,
Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință.
Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este
Cea ce poate să convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicul.
Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,
De ce dorm îngrămădite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile..
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Costel Zăgan - Inventemul Săptămânii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Scrie, prietene: restu-i tăcere: așa grăit-a Shakespeare!. / Costel Zăgan, Inventeme →

Jorge Luis Borges - Matei XXV, 30

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Primul pod pe Constitución și, la picioarele mele,
Zgomotul trenurilor care țeseau labirinturi de fier.
Fum și șuierături se ridică în noapte.
Și dintr-o dată Judecata de Apoi. Din zarea nevăzută
și din adâncul ființei mele, un glas nesfârșit
A spus aceste lucruri (aceste lucruri, nu aceste cuvinte,
care sunt doar biata mea traducere în timp a unui singur cuvânt) :
– Stele, pâine, biblioteci din răsărit și din apus,
Cărți de joc, jocuri de șah, galerii, lucarne și pivnițe,
Un trup omenesc pentru a umbla pe pământ,
Unghii care cresc noaptea după moarte,
Umbră care uită, neobosite oglinzi care înmulțesc lucrurile,
Apusuri ale muzicii, cea mai docilă dintre formele timpului,
Granițe cu Brazilia și Uruguay, cai și dimineți,
O greutate de bronz și un exemplar din Saga lui Grettir,
Algebră și foc, atacul de cavalerie de la Junin în sângele tău,
Zile mai bogate decât o pagină de Balzac, miros de caprifoi,
Dragoste, ajunul întâlnirii și amintiri apăsătoare,
Visul ca o comoară îngropată, norocul darnic
Și amintirea, pe care omul nu o poate privi fără să amețească,
Toate acestea ți-au fost date, precum și
Vechea hrană a eroilor:
Fățărnicia, înfrângerea, umilința.
Zadarnic dăruitu-ți-am oceanul,
Zadarnic soarele, văzut de ochii uimiți ai lui Whitman;
Ai istovit anii și ei te-au istovit,
Și încă nu ai scris poemul.

Gellu Dorian - Când Scriu o Poezie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când scriu o poezie, las totul în seama nimănui
care stă pitit peste tot și-mi pune toate lucrurile în dezordine,
treburile neterminate, moțăie
ca un pisoi în preajma unei sobe imaginare.
Nu-mi fac griji că nu va fi totul rezolvat
când voi ridica ochii de pe coala de hârtie
lăsată acolo de o vreme pe care am decis să o pierd
prin oraș cu tot felul de inși care habar n-au că scriu poezii –
prea mult timp albit în fața ochilor,
prea multe poezii nescrise,
restul vieții poate să mai aștepte,
deși de fiecare dată când scriu,
trebuie să am tot confortul necesar unei bune dispoziții,
biroul trebuie să fie curat, fără cărți lăsate deschise
cu fața în jos, fără cocoloașe de hârtie,
fără pixuri,
patul din care m-am trezit cu ceva timp în urmă,
trebuie să fie făcut, covorul aspirat,
camera aerisită,
în așa fel încât tot ceea ce a mai rămas de făcut
să las în seama nimănui, care stă pitit peste tot
și nu-mi atrage atenția cu nimic.
Primul pahar cu vin se goleşte încet,
celui de-al doilea îi fac plinul
și privesc lung coala de hârtie în care va urma să zacă
pentru totdeauna poezia
pe care am cărat-o după mine toată viața
până acum când sunt gata să încep să scriu cu atenție
primul cuvânt care nu vrea să se arate
decât la al treilea pahar când dintr-odată se face
lumină în jur și nu mai văd nimic,
gata să observ că din restul întunericului din univers
iese un ins ostenit
care începe să deretice prin casă
și astfel se termină totul –
poate mâine, îmi zic, mângâind fața albă a colii de hârtie
care răsuflă ca o femeie după o zi de așteptare
într-un dormitor plin cu flori,
dar mâine
femeia nu mai este acolo, iar pe coala de hârtie apare
primul vers care-l așteaptă pe ultimul
ca pe o binecuvântare.

George Bacovia - După-Amiază Caldă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

După-amiază caldă.
Căci Dumnezeu
Mi-a dat să scriu
Aceste rânduri.
Credeam,
Numai să privesc.
Le public,
Și poate,
Din umbra unei terase,
Într-o după-amiază
Tăcută, cu soare,
Va trece o pasăre,
Departe,
Ca printr-un parc..
Gândește-te atunci
La fastuosul basm.

Gheorghe Tomozei - Legenda Cărții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Îmi umplui, găsii cu cale
filele, cu animale.
Parcă mă cuprinde frica
răsfoindu-mi cărticica.
Dintre rimele perechi
coame cresc și sar urechi,
și-ntre stihuri se înnoadă,
negru câte-un fleac de coadă,
și când gata-s s-o deznod
șoareci, titlurile-mi rod,
și pe fiecare coală
se semnează cu cerneală.
Nu mai știu de-s autor,
cartea e a mea? a lor?
Dacă se mai bat și rag
dau din umeri, mă retrag.
și sub toamnă și sub stele
fac o carte fără ele,
care, chiar de e frumoasă
pare o pustie casă.
Fără mare tărăboi
vin cu toatele-napoi.
Eu le dojenesc, tăcut.
.. Și o luăm de la-nceput..