sarcofage – Versuri.pro

Eugenio Montale - Sarcofage

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Unde merg domnițele cu părul inele
ce duc pe umeri amforele pline
și pasu-l au așa ușor și sigur;
iar în fundal, deschis printre coline,
un gât de vale, le-așteptând pe ele,
zadarnic stă, sub bolta cea de vie,
cu struguri ce se leagănă-atârnând.
Soarele merge-n sus,
costișe-ntrezărite
fără de pată-s: în blând
minut natura parcă fulgerată
și-arată fericite
făpturile, maică făr-de urgie,
în ușurimi de forme.
Lume ce doarme ori care se mândrește
cu- neclintită fire, cin’ să spună? ,
omule care treci, dă-i tu
ramul cel frumos, rupt din livadă.
Urmează-apoi: în valea care vine
nu-i alternanță de lumini și bezne.
Departe calea ta te-ndrumă lesne,
căci ești prea mort, azil nu ți se-arată:
ține ocolul luat de-a’ tale stele.
Adio deci, inelatele mele,
purtați pe umeri amforele pline.

Eugenio Montale - Sarcofage - 3

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Focul care trosnește
e viguros în vatră
și-aerul obscur apasă
o nehotărâtă lume. Un bătrân ostenit
doarme lângă-un ceaun
un somn de părăsit.
În astă lumină-abisală
ce bronzul închipuie, nu te trezi,
adormitule! Iar tu, care treci,
urmează-ncet; dar înainte
o creangă s-adaugă în focul
din vatră și un con de pin
de pe jos în coșul aruncat
departe: cad pe pământ
proviziile păstrate
pentru ultimul drum.

Eugenio Montale - Sarcofage - 2

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Acum să-ți fie pasul
precaut: la un singur tras
cu piatra, de-aici, ți se gătește
o mult mai rară scenă.
Poarta cea roasă a unui templu
închisă-i pe vecie.
Lumina mare-i răspândită
pe pragul ei ierbos.
Și-aici, unde nu are să răsune
pas omenesc, durere de prisos
veghează-ntins pe jos și slab, un câine.
Nu se va mai mișca
în ceasul bănuit zăpușitor.
Peste acoperiș
grandiose se-arată un nor.

Eugenio Montale - Sarcofage - 4

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dar unde să cauți mormântul
de prieten credincios și de iubit;
de om care-a cerșit sau de copil;
unde să cauți adăpost
pentru aceștia, ce primesc tăciunii
rămași din întâia văpaie;
ah, un semnal de pace ușor precum un tril
pe urmă chipul să-și taie!
Lasă prea taciturna mulțime de piatră
pe lespezile părăsite
ce poate mai au încrustat
simbolul care tulbură mai mult
căci plânsul și râsul deodat’
într-un șuvoi țâșnesc, sunt gemene.
Îl vede tristul meșter care la lucru merge
și-n vinele-i voința oarbă prinde s-alerge.
Caută-acolo friza primordială
ce-ar ști prin amintirea de prin ani
să ducă inima crudă
pe drumuri de dulce exil:
floarea-soarelui dând să se deschidă,
și, de șoldani, în juru-i, un cadril…