râuri – Versuri.pro

Dimitrie Bolintineanu - Mureșul și Aluta (Oltul)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

I.
– „Dă-mi o floricică din a ta cosiță,
Să mă lecuiască de-al meu aspru dor,
Căci așa se zice, dulce copilita,
Și-ar fi rău, rău foarte, să mă lași să mor!”
– „Mureșe! dă-mi pace, nu-s vindecătoare,
Din a mea cunună nu dau nici o floare”
Zice. Noaptea deasă cade peste vale.
Ei se pierd sub maguri, după brazi stufoși.
Iar Aluta plânge, lacrimile sale
Cură-n caldă rouă din doi ochi frumoși.
Sub un ulm Aluta cată să se culce,
Și cu flori de munte face fraged pat.
Mureșul îi zice: – „Dalbă mi-ești și dulce.
Oh! fii bunicică, dă-mi un sărutat!”
– „De-o dormi cu pace și te-i deștepta,
Mâine mai în urmă, poate că-ți voi da.”
Amândoi se culcă; fata-n florioare,
El mai pe departe sub un plop umbros.
Amândoi se-ascultă cine doarme oare
Până ce-i răpește somnul mângâios.
Dar Aluta dulce se deșteaptă lin,
Pleacă și pe cale-i zorile lumin.

II.
Soarele sărută Mureșul pe gene,
Mureș se deșteaptă, cheamă mândra sa;
Nimeni nu-i răspunde, numai codru geme,
Numai al său suflet dulce suspină.
El aleargă plaiul fără s-o-ntâlnească,
Via lui durere crește ne-ncetat.
Ursitoarea vieței, ca să-i îndulcească
Dorul ce pătrunde sufletu-i curat,
P-amândoi îi schimbă-n două râuri late,
Mureșul și-Aluta, puțin depărtate.
Aste două râuri de atunci țintesc
Ca să se-ajungă și nu se-ntâlnesc.

Stefania Rares - Cât Îi Siretul De Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cât îi Siretul de mare
Numai două valuri are,
Două valuri și-o cărare
Să treacă badea călare.
Siretule, apa ta
Poartă dorul meu cu ea,
Dorul meu îi ca pământul
Îl duc apele și vântul.
Siretule, valul tău
Potolește dorul meu,
Căci pe valurile tale
Și-a tăiat bădița cale.
De-ar veni badea pe ape
De dorul meu să mă scape
Și să-l poarte plutele
Să-l sărute mândrele.

Maria Butaciu - Someș, Eu Te-Aș Întreba

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Someș, eu te-aș întreba, Someș,
De mai am vreun bine-ori ba, Someș, Someș,
De n-am bine, numai rău, Someș,
Să m-arunc în valul tău, Someș, Someș.
De rugină pietrelor, Someș,
Și mâncare peștilor, Someș, Someș,
Rugină la pietricele, Someș,
Și mâncare la grindele, Someș, Someș.

Magda Isanos - Râuri Sfinte Mari Tulburate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vrei tu odată cu râul să mergem,
Drumeț voios?
Nu putem loc mai frumos s-alegem
Sub țărmul de jos.
Cuiburi căptușite cu cântec,
Plopi ce bănuții și-i numără,
Lumea cu taina ei murmură,
Oameni și zări zugrăvesc.
Marea se tulbură de senin,
de fruntea ta la ea în prag,
Drumețule drag.

George Coșbuc - Dunărea și Oltul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dunărea vorbea cu Oltul:
– „Tu, copile drag al meu,
Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu -.”
Plouă mult la voi la munte,
Sate și câmpii de-neci,
Ori ți-e firea ta de-a rupe
Maluri pe-unde treci?”.
– „Rup și maluri câteodată
Și fac holdele de pier,
Iar când plouă mult la munte
Cap de om eu cer.
Dar nu-i asta, maică sfântă,
Nu de asta-s tulburat,
Ci de câte văd mi-e milă,
Maică, și-i păcat!.”
Tu, pe unde-alergi prin lume,
Vezi și țări și munți frumoși,
Neamuri ce-și vorbesc ferice
Graiul din strămoși.
Toate laudă pe Domnul,
Libere-a trăi cum vor,
Vesele fiind de viața
Și de soarta lor.
Vezi și-aici poporul nostru
Cel din veac adus pe-aici,
Sprintene și mândre fete
Și flăcăi voinici.
Și ți-e dragă țara asta
De români, căci te iubesc –
Dar tu nu cunoști de-a-ntregul
Neamul românesc!.”
Eu de unde vin, mâhnitul,
Furios spre șes cobor,
Căci de unde vin, e spaimă,
Groază și fior.
Tot români sunt și pe-acolo,
Neam din veac pe-aici adus,
Dar pe gâtul lor și astăzi
Jugul este pus.
Ei n-au voie să-și vorbească
Graiul strămoșesc ce-l au,
Iar în coasta lor de-a pururi
Sulițele stau.
Sfânta libertate este
Nume gol pe-al lor pământ:
Cei nedrepți sunt cei puternici,
Singuri au cuvânt!.”
Ah, de mila lor eu, maică,
Vin așa de tulburat,
Și de ciudă pe dușmanii
Cei ce l-au călcat.
Iar de-nec și mal și oameni,
Nu mai știu ce fac nici eu
Că mă simt de-atâta jale
Tulbure mereu!”

Giuseppe Ungaretti - Râuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Acest copac mutilat
Mă sprijină, gaura asta din stânga
Are amărăciunea unui circ
Înainte sau după spectacol.
Mă uit la
Pasajul liniștit din
Nori peste lună.
Azi dimineață m-am întins
Mă aflu într-o urnă de apă,
Ca o relicvă și odihnit.
Isonzo este speriat
Mie îmi place
Una dintre pietrele sale.
Mi-am tras cele patru
Membre împreună,
Și am mers, ca un acrobat,
Peste apă.
Ghemuit în hainele mele
Înfrânt cu războiul, am înclinat
Capul meu, ca un beduin,
Pentru a primi soarele.
Acesta este Isonzo.
Și acolo sunt eu
Cei mai mulți mă văd
În univers
Un conformator
Fir.
Durerea mea este
Când nu cred
Eu însumi în armonie.
Dar cele ascunse
Mâinile dau în timp ce mă frământă
O bucurie rară.
Am retrăit
Etapele vieții mele.
Serchio: de la
Care au desenat, poate
De două mii de ani
Oamenii mei, tatăl meu,
Mama mea.
Acesta este Nilul
Ăsta m-a văzut născut,
Și crește
Și arde în ignoranță
Extinderea câmpiei.
Aceasta este Sena; și m-am amestecat
În acel noroi învățând fiecare
O parte din tot eu.
Acestea sunt râurile mele confluente
În Isonzo.
Aceasta este nostalgia mea
Asta în fiecare
Unul strălucește prin mine acum
Este noapte și viața mea pare
O înmugurire
Oprită de nuanțe.

Polina Manoilă - Curgi Jiule-n Dunăre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Curgi Jiule-n Dunăre
Ca să-i crească apele,
Să-i duci dorul de la mine
Și florile de la tine,
Să crească pe lunca ei
Că sunteți frați amândoi,
Du-i răcoarea munților,
Dragostea gorjenilor.
Fată, fată, Dunăre,
Tu răcorești fetele
Când își spală iile,
Când și-adapă vitele,
Mă răcorești și pe mine
Când arde soarele bine,
Luncile le răcorești,
Livezile înverzești.
Mă rog, Dunăre, mereu
S-ai grijă de Jiul meu
Că el curge zi și noapte,
Spală lumea de păcate,
El ți-aduce apă ție
Să curgi lină și zglobie
Ca să nu seci niciodată,
Să fii mare și curată,
Dunăre, pe unde curgi
De Jiul meu să nu uiți
Că el e fratele meu
Și ție izvorul tău.

Eugenio Montale - Râuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O, râuri,
sunt de-ajuns câteva săbii de iarbă
atârnând de stânci
peste delirul mării,
ori două palide camelii
în parcurile pustii
și un eucalipt care se afundă
prin foșnete și prin nebune zboruri
în lumină! Iată că în jur, ca șerpii,
într-o clipă nevăzute fire mi se încolăcesc,
biet fluture-n păienjenișul întins
de freamătul măslinilor, de floarea-soarelui
ce mă privește.
Dulcea robie de astăzi a celui
ce se predă aproape
spre a trăi din nou un vechi joc
niciodată uitat.
Îmi vine-n minte asprul filtru
întins adolescentului fără de cârmă:
în limpezile dimineți când se topeau
spinări de dealuri și de cer; în nisipul
țărmului veneau, în vârtejul amplu,
o pulsare egală de vieți,
o febră a lumii, și fiecare lucru
se mistuia în sine
ca oasele de sepie izbiți atunci
de valuri, pe-ncetul să dispărem,
să devenim
un arbore ori o piatră
de mare șlefuită, și în culoarea
apusurilor să ne topim
și să ne spulberăm ca trup,
ca să țâșnim asemenea izvorului
de soare beat și devorat de soare..
Erau aceastea
urările copilului – o, râuri! –
când rezemat de-o balustradă roasă
pierea pe-ncetul surâzând.
Câte spuneau luminile de mare
reci celui ce fugea de ele sfâșiat.
Lame de apă dezgolindu-se prin vaduri
de trecătoare ramuri, brune stânci
prin rumeguș, săgeți
de rândunele vagabonde..
O, cum puteam
să cred odată, pământuri,
frumuseți funerare, rame de aur
în agonia oricărei ființe!
Mă întorc
azi mai puternic către voi
ori mă înșel, cu toate că inima
pare că se topește-n amintiri senine – și aspre.
Trist suflet al trecutului
și tu voință nouă ce mă chemi,
e timpul să vă reunesc
într-un liman senin de-nțelepciune.
O zi va deveni o dată cu chemarea
unor glasuri de aur, de îndrăznețe măguliri,
o, suflete care nu mai ești divizat!
Gândește-te să schimbi în imnuri elegia,
să te refaci, să nu mai fii absent.
Asemenea acestor crengi,
ieri mizere și goale, astăzi pline
de freamăt și sucuri,
să simțim și noi mâine
o revărsare a visurilor,
o grabă nebună de glasuri
spre un rezultat, și-n soarele
ce vă inundă, râuri,
să reînflorim!

Tudor Gheorghe - Râuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Din ce pământ a fost făcută ea
Pe care o călcăm în pași într-una
Pe care ceața apare-n drum
Pe care ca pe-o turlă bate luna
Țara, ce de copiii ei e grea
O mamă care naște-ntotdeauna
Corabie în largul unei lacrimi
Destin la patru capete crestat
Cheremul rece al atâtor patimi
O cârmă limpede a fecundat
Când mă gândesc la ea așa cum este
Un bob de grâu în brazda unui veac
Lovit de toate aversele celeste
Încuviințez cu inima și tac
Înnourată e această țară
Și de n-ar fi păzită de o stea
Un junghi i-ar scoate munții toți afară
Și râurile i le-ar sufleca
Așa cum sufleci mâneca bizară
Pe altă mână decât mâna ta
Cândva, vine la mine blând strămoșul
Vine stafia-n griji a unui om
Să ne jucăm de-a Ilfovul și Doljul
Și mai ales să nu ne mai jucăm
Pentru că noi atât avem din toate
Câte s-au dat și s-au furat sub cer
Nici arme turburi, nici hapsânătate
Zidirea unei țări de grai stingher
Noi nu putem s-o mai avem pe-a doua
Nici nu râvnim, aceasta ne ajunge
Ca pe un suflet s-o pătrundă roua
Când stă plecată peste sfântul sânge
Pe care rădăcina ei îl plânge
Din când în când să-i fie dreaptă cârma
Ea este țara, noi îi suntem urma.

Adrian Păunescu - Râuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Din ce pământ a fost făcută ea
pe care o călcăm în pași întruna,
pe care ceața pare-a o nimba,
pe care ca pe-o turlă bate luna,
țara ce de copiii ei e grea,
o mamă care naște totdeauna.
Corabie în largul unei lacrimi
destin la patru capete crestat,
cheremul rece al atâtor patimi
o cârmă limpede a fecundat.
Când mă gândesc la ea, așa cum este,
un bob de grâu în brazda unui veac,
lovit de toate aversele-celeste,
încuviințez cu inima și tac.
Înrourată e această Țară,
și de n-ar fi păzită de o stea
un junghi i-ar scoate munții toți afară,
și râurile i le-ar sufleca
așa cum sufleci mâneca bizară
pe-o mână, alta, decât mâna ta.
Cândva vine la mine, blând, strămoșul,
vine stafia-n gri a unui om
să ne jucam de-a Ilfovul și Doljul
și mai ales să nu ne mai jucăm.
Pentru că noi atât avem din toate
câte s-au dat și s-au furat sub cer,
nici arme tulburi, nici hapsânătate,
zidirea unei țări de grai stingher.
Noi nu putem s-o mai găsim pe-a doua,
nici nu râvnim. Aceasta ne ajunge.
Ca pe un suflet s-o pătrundă roua,
când stă plecată peste sfântul sânge
pe care rădăcina ei îl plânge,
din timp în timp, să fie dreaptă cârma.
Ea este țara, noi îi suntem urma.