radu dan alexandru – Versuri.pro

Al O Teodoreanu - Geometrie Bahică

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Geometrie bahică.
Hrănit mai mult cu lapte și iaurt,
Un grec văzu cu mintea-i înțeleaptă
Că între două puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putință, e o dreaptă.
Dar axiomul devenit banal
Și însușit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi și este
Valabil doar pe-un plan orizontal.
Și dacă vrei să tragi învățătură,
Un plan orizontal, când te gândești,
Constați că nu există în natură
Ci exclusiv în mințile grecești.
Iar când în loc de lapte, bei „Madera”,
Această socoteală te conturbă
Căci tu nu uiți că ai băut pe-o sferă
Pe care dreapta lui devine curbă.
Și-n cap cu dreapta grecului defunct
Până ce vreun înalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Pornești spre domiciliu în zigzag.

Stefan Petică - Serenade Demonice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Serenade Demonice.
O ceată-ntunecată s-a oprit
Tăcută și răsleață la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfințit
Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce.
Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece și joc în loc de pâine
Și beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.
Dar seara se coboară răcoroasă
Și-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.
Cu trândavi ochi privește spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă.
Ci stă îngrămădită ca o turmă
Și tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Și jocul și cântarea de vioară.
Și tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

Mihail Sadoveanu - La Hanul Alinării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

La hanul alinării.
Deodată m-am trezit,
Şi harmăsarii disperării
În spulber de spumă-au poticnit.
Din umbra pridvorului şi-a scării-
Tu, scumpo, mi-ai zâmbit!
Mi-ai zis: Străinule pribeag,
De ani te-aştept şi te-am dorit.
Când mi-ai sosit în prag,
E soarele la asfinţit.
Îmi vii cu albe flori la tâmple
Şi mă găseşti între ruine.
Ce are să se-ntâmple,
O, călătorule străine?

Grigore Alexandrescu - Corbii și Barza

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Corbi și barză.
Pe-o câmpie
Mare, bogată,
Urma odată
O bătălie
Aspra, cumplită, neasemănată,
Încât cadavre nenumărate
Zăceau grămadă neîngropate.
Corbii îndată luara știre;
lacomi de pradă, ei navalira,
Și cu grabire
Aci sosira.
Și după ce mâncară, și după ce băură
Mult sânge, începură
C-un glas îngrozitor
Să cânte cina lor.
Barza cea simțitoare,
Care pe om iubește
Și-n preajma-i se nutrește,
Văzându-i, de departe
Le striga: „Cum se poate
Așa nerușinare?
E locul pentru cină? e ora de plăcere,
Pe un pământ de doliu, în ziua de durere?
Mumele își plâng fiii;
Izvorul bogăției,
Câmpul, e ruinat,
Iar voi vă îndopați,
Și cântați! “
— „D-aceasta ne iertați —
răspunse deodată,
Ceata întunecată —
Omului cât îi place
Poate fi ruinat,
Dar noi suntem în pace
Și mult ne-am îngrășat. “.
Acei ce de a țării grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălțară,
Ce prin trădări, basete, sunt astăzi mari, bogați,
Poate și decorați,
După a mea părere, sunt corbi nerușinați.
Dar aș dori să-mi spuneți, domnilor cititori,
(Căci eu vorbesc d-o țară
De tot imaginară)
La noi s-află oare astfel de muritori?
Dacă aveți de oameni idee așa proastă,
Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.

Grigore Alexandrescu - Atelajul Eterogen

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Atelajul eterogen.
Un om având un armăsar
Îl înhamă la jug
C-o vită de măgar
Și cu un bou de plug.
Boul fiind săcat,
La un picior rănit,
Măgarul ne-nvățat
Și prea rău nărăvit,
Stăpânul lor, din car
Strigă, plesnea-n zadar:
Calul se azvârlea,
Dar boul îl oprea,
Măgarul îl lovea
Și carul nu mergea.
“Prea rău i-ai potrivit”,
Zice un trecător.
“Ești foarte amăgit,
Domnule privitor,
Răspunse omul; eu
Lumea am vizitat,
Și, dacă vrei să știi,
Într-însa am aflat
Multe dregătorii
Tot astfel întocmite ca atelajul meu.”.

Grigore Alexandrescu - Mângâierea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mângâierea.
De ce urăști viața, tu, fiica Armoniei?
De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit?
Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei,
A vârstei nălucire și visuri ți-au răpit?
Tu n-ai deșertat cupa ce încă este plină;
Tu nu știi de-ți păstrează otravă sau nectar;
Dar plângi! Zefirul astfel fără cuvânt suspină;
Toată lacrima-n ochi-ți e un mărgăritar.
Eu nu voi să adaug a ta melancolie,
Să-ți zugrăvesc icoana durerii omenești,
Să desfășor în ochii-ți a mea copilărie,
Ca osânda de moarte în care să citești;
Să-ți arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte
În care dorm frați, rude, părinți ce m-au iubit;
Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte,
Când chiar de providență nevrând m-am îndoit.
Să vezi apoi în lume cumplita răutate
Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;
Să vezi… Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate
Câte un singur suflet cuprinde-n el dureri!
Lumea mă crede vesel, dar asta veselie
Nu spune-a mea gândire, nu m-arată cum sunt!
E haina de podoabă, masca de bucurie,
Și mâhnirea mi-e numai al inimii veșmânt.
Dacă nu după zile, ci după suferințe
Ni s-ar socoti vârsta, știi, mare Dumnezeu,
Pentru care ani, veacuri, și lume, și ființe
Nu sunt nimic știi singur câți ani aș avea eu!
A mea credință însă nu este încă moartă;
Mângâietor tovarăș ea nu m-a părăsit:
În umbra îmi deschide a veșniciei poarta,
Și negura mâhnirii ades mi-a risipit.
Dar tu, cărei nădejde s-arată aurită,
Tu, cărei viitorul păstrează năluciri,
Când nu ai nici o coardă a inimii izbită
De viscolele lumii și de nenorociri,
Mângâie-te, copila, și simte mulțumirea
Care o-nsuflă daruri ce firea ți le-a dat.
Eu când te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea,
Mă aflu-n altă lume uimit și încântat.
Sub degetele tale, în sunete-argintose
Clavirul când răsună, când dulce preludezi,
Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase,
A patimilor stinse cenușa înviezi.
Talentul, frumusețea adesea pătimește;
De soarta cea obștească și tu poate să ții;
Dar vezi dreapta natură cum te despăgubește:
Glasu-ți este esența cereștii melodii.
Desăvârșitul bine nu-l poate-avea pământul:
Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin?
Omul este o taină care-o știe mormântul,
Femeia e un înger, viața-i un suspin.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Grigore Alexandrescu - Epistola Domnului I. C.

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Epistola – Domnului I. C.
Prietene, mai ții tu minte acele povățuiri
Care-mi dai la ale mele trecute nemulțumiri?
C-aveai cuvânt, o văz bine; eu prea înșelat eram,
Când socoteam de cumplite relele ce-atunci cercam.
Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut),
Povestindu-ți eu o nouă neplăcere ce-am avut,
Te-ai întors, și c-o zâmbire: “Văz adevărat, mi-ai zis,
Și cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris,
Și în versuri, iar nu-n proză, căci oricâți sunteți poeți,
Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveți”.
Uitasem această glumă. Acum, fără să gândesc,
Cea dintre noi depărtare, locul unde locuiesc,
Neîngrijirea, nelucrarea poet mă silesc să fiu
Și în versuri de un stânjen lucruri de nimic să-ți scriu.
Sunt încredințat c-ai râde, când vreodată ai putea
Să mă vezi umblând pe câmpuri, rătăcit cu muza mea,
Și vânând câte-o idee, câte-o rimă, un cuvânt,
Când prin lună și prin stele, când pe cer și pe pământ.
Iar de gropi nici că e vorba, căci în câte-am căzut eu,
Căutând câte-un fraz nobil, știe numai Dumnezeu!
Nu gândi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cânt
Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sânt,
Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăți,
Care cu fierul în mână, pe zidul sfintei cetăți,
Pentru a unei cruci umbră în războaie au pierit,
Și ghirlanda veșniciei cu-a lor moarte-au dobândit.
Astfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sânt;
Pân-a nu zbura în ceruri, ea se cearcă pe pământ,
Precum soldatul ce este pentru război pregătit,
Pân-a nu pleca, și-ncearcă al sabiei ascuțit.
Vino dar, de ai răbdare, și ascultă să-ți descriu
Un cuprins unde-ntâmplarea astăzi voiește să fiu,
Ca să n-ai cuvânt a zice c-a mea muză n-a făcut,
Pentru buna ta plăcere, orice-n mână i-a statut.
Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri,
Care-mpodobesc cu fală sânul veselei naturi,
Și de unde își înalță cântărețul zburător
Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor.
Nu e locul însuflării s-al înaltei cugetări,
Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări,
Ci câmpie fără margini, ce arată nencetat
O vedere monotonă ochiului cel întristat.
Spre amiazăzi se vede niște pomi și niște vii,
Niște salcii semănate ici și colea pe câmpii.
Iar la răsărit departe a lor frunte își ivesc
Niște munți care cu slavă cea pierdută se fălesc.
Spre apus curge o apă, între două țări hotar:
Frați a căror ne-unire a avut sfârșit amar.
Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultur,
Care nici nu mai visează de al Tibrului murmur,
Care sub o nouă formă și numire ce-a luat,
Ca mulți, cântecul, purtarea și naravul și-a schimbat.
Alt oriîncotro-ntorci ochii și oriîncotro privești,
Nimic nu se mai arată, deșertul îl întâlnești.
Se preumblă peste câmpuri milioane de țânțari,
Care după răutate seamănă a oameni mari;
Mușcă cât îi iartă gura și cu câte au puteri,
Prin cântări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri.
Turme de oi sunt mulțime, însă încă n-am găsit
Un pastor ca în idile, un cioban de pizmuit.
Și nu știu cum în vechime atâți mari biruitori
Parăseau avere, slavă, și trăiau între pastori.
Dar adeseaori poeții lucrurile zugrăvesc
Nu precum sunt în ființă, ci cum și le-nchipuiesc.
Și acei ce fericita neavere-au lăudat
Ale ei dulceați și bunuri nu cred să le fi gustat.
Nimfele le văd desculțe; îmbrăcate-n piei de oi,
Păstorițele, pe viscol, pe furtune și pe ploi,
De a lor ticăloșie ocolite ca de-un lanț,
Îți ridică toată pofta de a face vreun romanț.
Mie-mi pare rău din suflet, căci de aș fi nimerit
Ciobăncute cum văzusem într-o carte ce-am citit,
Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,
Fără pierdere de vreme m-aș fi și amorezat.
Acum însă ce pot face, cu ce mijloc să suspin,
Când nimica nu mă doare și când nu simt nici un chin?
Bine-ar fi dacă vederea aș putea s-o amăgesc,
S-un obiect ce urât este frumos să-l închipuiesc;
Dar măcar deși-nchid ochii, nu pot imita de tot,
Pe modelul rătăcirii, pe viteazul Don Quichotte.
Așa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfânt,
Și-mpărat al neființei mi se pare cum că sânt;
Fericit când se întâmplă, gonit de vrun viscol greu,
Un călător să se-abată puțin în locașul meu!
Nu că e deșert pământul de tot de locuitori;
Împrejur sunt câțiva nobili, de moșii stăpânitori,
Care din copilărie aici s-au obișnuit,
Ș-ale lui Avraam bunuri din strămoși au moștenit.
Dar vorbesc numai de vreme, n-a-nvățat a se gândi,
Și decât zilele lunii, alta nu doresc a ști.
Poate vrei să-i afli-anume, însă alt nu pot să-ți spui,
Decât că fieștecare e copil al mumei lui.
Nu de mult, unul dintr-înșii părăsise-al său lăcaș,
Cu cuvânt că-l locuiește al cerurilor vrăjmaș;
Dar în zilele trecute, după cum am auzit,
Cu tămâie și o cruce pe toți dracii i-a gonit.
Despre altele, buni oameni; ei sunt gata-a arăta,
Că după sfânta scriptură cred tot far-a cerceta.
Pentru ce? ast cuvânt aspru, la auz supărător,
Și de tulburări grozave lumii pricinuitor,
Cuvânt vrednic de osândă, care totdeauna-a fost
Ca un termen de chimie la norodul acest prost,
Nu se zice p-aste tarmuri, unde omul liniștit,
Se-ngrașă în neștiință, ca în veacul aurit.
Dar destul, iubită muză, stai să te mai odihnești,
Că puterea-ți este slabă, și cam lesne ostenești.
Și tu, înțelept prieten, care-adeseori mi-ai dat
Povete folositoare ce eu nu prea le-am urmat;
Ale cărui fapte bune sunt vrednice-a se cinsti,
Și o dreaptă răsplătire merită a dobândi,
De se vor pune vreodată în cumpenele cerești,
La porțile veșniciei, purtările omenești,
Adio! de ale mele nu-ți mai vorbesc rătăciri,
Singur pricină adesea mi-am fost de nenorociri,
Măcar că și a mea soartă, care nu prea mi-a zâmbit,
Nencetat ca o fantomă pretutindeni m-a gonit.
Dar ce sunt relele mele? Nimicuri le socotesc,
Când cu ale sorții tale nedreptăți le-asemuiesc.
Astfel când de pe un munte mă uit în jos pe pământ,
Dealurile celelalte foarte mici îmi par că sânt,
Ochiul abia se oprește pe-al lor vârf neînsemnat,
Și mare îmi pare numai muntele cel înălțat.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Grigore Alexandrescu - Nu A Ta Moarte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu, a ta moarte.
Nu, a ta moarte nu-mi folosește;
Nu astă jertfă eu n-am dorit;
Dă-mi numai pacea care-mi lipsește,
Pacea adâncă ce mi-ai răpit.
Ia-mi suferințe aspre, turbate,
De adânci chinuri veșnic izvor,
Zile amare, nopți tulburate,
Pline de tine, de-al meu amor.
În zadar ochii-ți arată iubirea
Ce ești departe de-a o simți;
În zadar chipu-ți poartă mâhnirea,
Umbra durerii, ce m-amăgi.
Sub astă mască văz bucurie,
Văz mulțumirea-ți să pătimesc,
Și orice-ai zice, vei ca-n vecie
Ceas de odihnă să nu găsesc.
Cunosc prea bine a mea greșeală,
Dar cunoștința nu m-a-ndreptat,
Căci a mea soartă, tristă, fatală,
Zâmbirii tale pradă m-a dat.
Astfel în crânguri o păsărică
Aude-aproape un ciripit,
Zboară îndată, și fără frică
Lângă colibă ea s-a oprit.
Privește, -ascultă, dar fără veste
Tainica cursă ce i s-a-ntins
Se-nchide… roabă ea se găsește;
Un glas s-aude zicând “team prins”.
Și vânătorul ce imitează
Pe frunzuliță un glas străin,
De vicleșugu-i se îngâmfează,
De bucurie el este plin.
O! câte lupte, câte suspine,
Tăcuta noapte n-a ascultat;
Câte pustiuri de groază pline
A mea durere n-a vizitat!.
M-a văzut șoimul pe-nalta stâncă,
A cărei vârfuri s-ascund în nori,
Și al lui țipăt în valea-adâncă
S-a-ntins departe plin de fiori.
Dar nici pustiul, nici depărtarea,
Gândiri cumplite n-au biruit:
Molizii, brazii, ce port răcoarea,
Ei suferința-mi n-au răcorit.
Te iubesc astăzi ca mai-nainte,
Ca în minutul cel încântat,
Când eu de pieptu-ți tânăr, fierbinte,
Tremurând, fruntea-mi am rezemat.
Minutu-acela-n veci mă muncește,
Ca o sentință e-n mintea mea;
De ating fruntea-mi, simt că zvâcnește,
Focul din sânu-ți arde în ea.
Fierul cel roșu, care-l apasă
Mâna cruzimii pe-un osândit,
Mai adânci urme nici el nu lasă,
Decât minutul acel dorit.
A mea durere trecut nu are;
Ea nici va crește, nici va scădea;
Și fericita, dulce uitare
Ce crezi că cearcă inima mea.
E c-acea tristă, vie tăcere,
Care domnește după război
Pe-un câmp de groază și de durere,
De morți, de chinuri și de nevoi:.
Unde un tată pe un fiu plânge,
Unde nădejdea toată-a-ncetat,
Unde se-nalță un fum de sânge,
Ca blestem jalnic și necurmat.
Mai mult d-atâta nu poți a face:
Asta e soarta ce mi-ai gătit,
Singurul bine, singura-mi pace,
După amorul ce-am suferit.

Grigore Alexandrescu - Nebunia și Amorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nebunia și Amorul.
În niște fabule un poet scrie
Că Nebunia și pruncu-Amor
Se jucau singuri pe o câmpie,
În primăvara vieții lor.
Știți că copiii cu înlesnire
Găsesc sujeturi de neunire;
Ei dar odată se gâlcevira
Pentru o floare ce întâlnira.
Striga Amorul în gură mare;
Cealaltă, însă, minut cumplit!
Îl izbi-ndată atât de tare,
Cât de lumină ea l-a lipsit.
Adânc copilul simți durere,
Rămânând astfel fără vedere.
Trista lui mumă jalba pornește
L-al său părinte, stăpân ceresc:.
Va răzbunare, se tânguiește;
Cu ea toți zeii compatimesc.
Marte și Apolon, mai cu osebire,
Arată mumei a lor mâhnire.
S-adună sfatul cel fără moarte
Și hotărâră în obștea lor
Ca Nebunia în veci să poarte,
Să cârmuiască pe orbu-Amor.
Aceasta dreaptă, grea osândire.
Din ziua aceea luă-mplinire;
Din ziua aceea sunt împreună,
Și Nebunia-l ține de mână.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Zorica Latcu - Vinul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vinul.
Îmi strâng durerea în inimă, ca-n teasc.
Din ea, mustind, poemele se nasc;
Și fierbe mustul-n clocot rubiniu,
În butii cu cerc de fier de-abia-l mai țin.
S-a limpezit apoi în căni de lut
Și locul de mireasmă s-a umplut.
Ulcelele-nflorite îl cuprind
În smalțul lor? și mâinile se-ntind.
Să ia din rodul viei. Dar ce vreți,
Voi, buze întinate, voi ochi beți?
Voi de-nzadar ați ars și-ați însetat,
Că nu veți bea din vinul meu curat.
Să spumege poemul lucitor
Din strofele cu flori în smalțul lor,
Să-l duc la Cina Domnului în dar,
Să stea-n potir, pe masa din Altar.
Atunci din rănile lui Dumnezeu
Va curge Sânge Sfânt în vinul meu.
E clipa jertfei. Voi cei luminați,
Voi cei desăvârșiți, luați, mâncați.
Cei țintuiți pe cruci și trași pe roți,
Cu sete, beți dintru acesta toți.