poezie sociala – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Țuțu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Personaj simbol, de ratat;
Exemplu-al unei comune fade,
Unde din viață timpul roade
În palme mari… destin crăpat.
Este un păpușoi de ceară
Topit în mințile golașe
Ce cred în școli de prin orașe…
Ce idolu-a urmat cu fală.
Îi reprezintă inteligenți,
C-un an făcut la facultate;
E geniul, cel cu multă carte
Ce face proiect la petenți!.
Este talentul pur, schematic,
Uitat într-un burduf jegos,
Ajuns un cerșetor zelos
Pe vorbe… pentr-orice tematic.
Etilizat ieftin în doze
De spirt, sau de rachiu „murdar”,
E veșnic negru cum grătar
Și-ndrăgostit… să îi faci poze.
Identitate nu mai are,
Căci și-a pierdut-o… undeva
Și nu-i se va renuvela;
„Deci niciun ban!.. Nici de mâncare!”.
A primit însă ajutor,
De un WC, ce-i este casă,
Pe-o curte hâdă, răpciugoasă;
„Să stea…” Pământu-i drept covor!.
Iarna-i mai negru, afroid
De cauciucurile arse,
Să-și scoată frigul de la oase;
Căci e și el…”humanoid”!?.
Ce degradant se prăvălește,
Pe zi ce trece-i tot mai dus;
Nu-ți mai citește de Iisus..
De viață nu-ți mai povestește.
E simplu, doar o excrescență
De-o tagmă-n curs de prăpădire;
Este-un rebut de omenire
Aflată în dispreț de prezență.
Transfigurat din fastuos,
Devine o paiață-n țoale
Întortochiate, rupte-n poale;
Vede anevoie, mai cețos..
E totuși înc-un emblematic,
Ce trebuie să-l vezi pășind,
Vorbind mai tare, sau tușind;
Un fost simpatic… antipatic!.
Nici nume nimeni nu-i mai știe,
E simplu locului cutumă,
Nevrută, dulce amertumă..
Care-ți recit-o poezie.
Mi-era precum un cert erou;
Deunăzi iar l-am căutat
Să-i dau mâncare, de-mbrăcat..
Dar niciun glas, niciun ecou.
Din întâmplare-am un răspuns,
Dar nu-i al lui… E-un cineva
Ce-mi spune; „Nu-l mai căuta!
Țuțu-a murit, îi era-ndeajuns..”.
Ca un făcut predestinat,
Doar moartea l-a repus pe rol;
Cu toții nume i-am aflat;
„Petre Mihai… și-a dat obol!”.
Am încă poza-i într-o carte,
Din timpul când îmi recita
„Luceafărul”, la o cafea..
Și-l am acum… o altă moarte……
15. 04. 2011

Dumitru Matcovschi - Câine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Un călău cu gura strâmbă
Și cu ochiul bulbucat
A-nhămat la plug poporul,
Ca pe-o vită l-a-nhămat.
A-nhămat la plug poporul
Și cu biciul l-a bătut,
Făcând pe cârmuitorul –
Un barbar, un snob, un mut.
Slugile-l înconjurară –
Mame, tați, surori și frați –
De cu zori și până-n seară
Niște sclavi adevărați.
Le plătea la fiecare
Însă nu din buzunar,
Avea sute de sertare,
Avea chei de la sertar.
Un călău cu chip de fiară,
O năpârcă, un dușman
Deveni stăpân pe țară
Și urmaș al lui Ștefan.
Nici obraz și nici rușine
Omenească nu avea,
Era câine, câine, câine
Și la omul bun lătra.

Dimitrie Stelaru - Maria Maria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ascultă, noi ieșim din neguri
Coloși în țara viitoare.
În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge
Și am sorbit nepăsarea ca pe o otravă –
Și am scuipat în castronul cu terci.
Drumurile noastre au fost împodobite cu spini
Și înțelepciunea preoților ne-a uscat cerul gurii;
Trezește-te, Maria Maria, și cântă-mi despre un huligan;
Noi mergem în jos; pentru marii străini
Nu facem un ban.
Vom porni în Gara de Nord tăcând, tremurând,
Strecurându-ne, urmăriți, pe lângă porți.
Alături de hamali vom duce bagaje,
Visând o plecare a noastră către orașele văzduhului
Și ne vom întoarce mai morți –
Dar tu ești pâinea caldă.
Trezește-te Maria Maria, trezește-te –
Poemul Soarelui l-am scris lângă ochii tăi,
Lângă pântecul de ivoriu, iluminat de foame –
Trezește-te, Maria Maria, trezește-te!
După trei ani de groază, de cruce,
Acum ai culoarea cerului.
În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge
Și am sorbit Moartea ca pe-o otravă,
Și am scuipat în castronul cu terci.

Ion Miloș - Gastarbeiterii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

În orașele bunăstării
Gastarbeiterii se sting de nedreptate
Sclavii moderni ai lumii în ruină
Creaturi fără valoare
Cetățenii nimănui
Singuri cu singurătatea
Fără visuri și dorințe
Suflete fără speranță
Bătuți de ură și de legi
Ca și cum ei n-ar fi oameni
Ca și cum ar fi nimic
Scoși din grai și din viață
Ouă căzute din cuib.

Simion Giurgeca - Poemul Ecluzei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pământ, te scurm!
Şi piatra ți-o sfarm cu târnăcopul.
În truda-mi, cad şi mă târâi; lovit cu piciorul,
Bătut şi scuipat, păgânii mă-njură.
Şi eu înfrunt senin privirea lor, blestemul
Şi orice lovitură.
Pământ, te scurm!
În orice zi. Şi noaptea, în ploaie şi vânt,
Prin gheața-mi ruptă şi udă, răceala apei în oase o simt.
Mâna mea-i roasă, în ochi e amurg,
Pe frunte, noroiul şi stropi de sudoare
Ca lacrima curg.
Pământ,
Sunt fără odihnă şi lutul adânc
Îl scot din largile şanţuri şi-n cupe-l arunc;
Cleios şi gălbui, pe vârful lopeții,
Pe diguri înalte cu râpe şi spini,
Îl duc vagoneții.
Cu roaba îl urc pe scânduri în coastă,
Mai sus, în vârf, spre zarea albastră.
Genunchii îmi tremur, plămânii mă dor,
Abia respir şi mă clatin, cu pasul mic,
Încet mă urc şi cobor.
Prin stufuri şi trestii, printre coline,
Tractoarele poartă cu ele dragline:
Nisipul şi melcii şi mâlul îl sapă;
Cu brazde adânci pe valea pustie
Stă şanțul cu apă.
Deasupra mea paseri, cu miile-n cârduri,
Rotesc peste holde şi pleacă în rânduri.
Pe bolta-nnegrită se-nvolbură norii.
Ce trist şi duios răsună văzduhul,
Când zboară cocorii!
Nu-i floare, nici iarbă, un arbore nu-i,
Nici sate cu oameni. Nu-i nimenea, nu-i.
Doar linii, conture, pe micile dealuri
Cu straturi de ceață groasă şi albă
Ca nişte valuri.
Nu-i nimenea şi sună în goana lor trenuri,
Trezindu-mi ecouri şi-atâtea refrenuri.
Cum trec, la geamuri, priviri spre noi se îndreaptă;
Sunt mii de oameni acasă, tineri, bătrâni,
Care ne-aşteaptă.
Sunt mii de oameni şi neamul, o țară!
Cu morții ei, cu toții-n noapte se scoală
Şi-n vuit de luptă cu fruntea senină,
Pornesc flăcăii din codri, moşnegii-toiag
Să-şi facă lumină.
Pământ,
În jur e sârmă cu ghimpi şi tăcere,
Semne pe stâlpi, gherete cu sentinele.
Prin aerul rece un strigăt tăios, ascuțit.
Doi oameni, piciorul şi coaste sub roți de vagoane
Iar şi-au strivit.
Cum bate în pieptu-mi inima tare,
Că tâmpla îmi arde şi capul mă doare
În suflet durerea abia mi-o înfrâng!
Ce viață mizeră şi plină de chinuri.
Să rabd? Să blestem? Să plâng?
Pământ,
Te năruie-n prăpăstii şi miile de stânci,
Le sfarmă ca şi mâlul apelor adânci.
Cum stă pe ele urma sângelui din mâini!
Un semn de ură crudă ce l-au avut pigmeii
Cu inimă de câini.
Pământ,
Din cei ce sunt aici, câți mâine vor muri?
În groapa fără cruce, nimeni nu-i va şti!
Câți n-o să aibă rugă şi nici lumini ce ard,
N-o să lumineze locul acoperit cu buruieni
Şi fără niciun gard?
Pământ, te scurm!
Şi piatra ți-o sfarm în stâncă:
O scot de jos, din şanț, pe schelă şi-n groapă adâncă
În daltă lovesc ciocanele malul;
Mai larg, mai larg şi adânc,
Să fie canalul.
Şi mâine, când nave purta-vor rodul în pântec
Cules din holde cu flori şi un cântec
Suna-va-n amurguri, ecou înserat;
Câți oameni şti-vor atuncea că lutul şi piatra
Ieri, eu ți-am săpat?
Flămând şi gol, în frig, bătut de ploi şi vânt,
Te scurm într-una, ziua şi noaptea, pământ
Cu dinții muşc în țărână şi dintre ruine,
Privesc departe cerul aprins
Cu mii de lumini!
Doamne,
Cu gândul mâine de-oi trece,
La lut şi la piatră, la apa cea rece,
Pe bolta senină fără de ceață
Trimite țării augur alt soare
Şi-o altă viață.

Stefan Petică - Serbare Zgomotoasă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Serbare zgomotoasă.
Serbare zgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.
Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.
Mulțimea îmbătată
De pulbere și soare
Întoarce-nfierbântată
Un danț nebun pe care.
Îl farmecă orgia
Din surle, din timbale,
Din nai și măiestria
Din cornuri triumfale;
O muzică ciudată
Ce-nalță orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.
Mulțimea se aprinde
Și râde, strigă, -njură.
Paiața se desprinde
Din gloată. O figură.
Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.
În ochi îi arde para
Durerii care crește.
Ar plânge; dar ocara
Mulțimei îl îngrozește.
Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiața întristată
Privește cu durere.
O lacrimă îi pică
Încet și el tresare
Și mândru își ridică
Privirea sfidătoare.
Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu brațe încleștate.
Zâmbind din înălțime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulțime
Pomana-nduioșarei.

Menelaos Ludemis - Să Tac

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Să tac ați spus?
Să tac… Acum când
Și dacă n-aveam limbă
Trebuia să vorbesc?.
Să tac ați spus? Cine?
Eu? Și tocmai acum, când
Până și surdomuții
Au înălțat strigăte!.
O, neghiobilor!
Unde s-a mai auzit una ca asta,
Lanțuri pentru limbi!
Nici în veacurile cele mai negre
N-a fost născocit așa ceva
Și vom lăsa acum să ne țină astupată gura
Sub lumina zilei?.
Ghiulele pentru gleznele Poeziei?
Nici fierarii din Golgota
N-au inventat una ca asta,
Nici lăcătușii infernului!
Și le vom face noi înșine?.
V-am cunoscut. Știu.
Mă chemați să-mi pierd drumul singur.
Când? În epoca în care
Și-au găsit drumul lor
Până și furnicile?.
Versiune românească de Menelaos Ludemis

Mihai Eminescu - Tu Twam Asi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fiică gingașă de rege, când în haina ta bogată
Treci în faeton de gală și te mlădii zâmbitoare,
Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,
Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.
Zbori cu șase cai ca vântul și răsai ca aurora.
Cu căciulele în mână și cu gurile căscate,
Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate.
Tu te-nchini. Te simți născută spre norocul tuturora.
Dar deodată în mulțime tu fixezi ochiul tău mare.
De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă..
O femeie de pe stradă și-a-nălțat privirea-i stinsă
Înspre tine.. fără ură, făr-amor, fără păsare.
Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire..
Secolii coroanei tale cu regală strălucire
Pot să scoată grâu din pietre și palate din ruină.
Ea? Născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,
N-auzi nici glas de mumă, nici a preoților psalme..
S-a trezit cu comedianții cum juca bătând din palme,
Pe-a pierzării căi părinții o-ndreptară ș-o vândură.
Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri
Al morții spirit doară îl simte în tăcere,
Căci nu-nțelege blândul cuvânt de mângâiere
Din paginele unse a sfintelor scripturi.
Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colț
Sub chipuri mohorâte cu-adânci și slabe fețe?
Ce-nseamn-acea cântare pătrunsă de blândețe,
Ce împle tânguioasă puternicile bolți?.
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie!
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,.
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,.
Marie!.
Răpită de duiosul organelor avânt,
Pe cartea cea de rugă alunec-a ta dreaptă,
Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndreaptă.
Ea?.. cade în mulțime cu fața la pământ.
*.
De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,
Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,
Pe un catafalc depusă un popor ar plânge-ncalte,
După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.
Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beție
Prin ciocnire de pahare și prin danțuri desfrânate..
Vreun cioclu de pe uliți va-ncărca-o-atunci-n spate,
Dară nici în moarte însăși liniște nu va să-i fie.
Nu. Nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac..
Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuție
De amar și de durere, preparat de-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul.. Iar în urmă, într-un sac,.
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie
Ce-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeni
Ca și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni:
Două vieți în două inimi, și o singură femeie.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Mihai Eminescu - Surori

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O gingaș copil de rege când în haina-ți înfoiată,
Treci în faetonu-ți mândru… se mlădie nalta-ți poză.
Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză.
Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ți luminată.
Ochii tăi cei mari și negri strălucesc de-o jună viață,
Fața-ți marmură lovită de răsfrângerea-aurorei,
Părul tău negru și luciu lin în respirarea borii,
În cununa lui de roze albe s-umflă și se-ncreață.
Șase cai la-a ta trăsură zbor prin vuietul mulțimii,
Care cu căciuli-n mână și cu gurile căscate,
Salută-n a ei cale pământească zeitate,
Tu surâzi. Te simți născută spre fericea omenimii.
Toți o știu asta, căci bună zic că ești, dulce copilă,
Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar.
Și ades când noaptea pune ochiul lumii otar,
Neștiută cauți praguri, scunde, vrednice de milă.
Dar deodată în mulțime, tu oprești ochiul tău mare,
De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins….
Spune înger, ce durere al tău suflet a atins,
De s-a întunecat deodat-a ta privire râzătoare.
O femeie din mulțime a-nălțat cu nepăsare,
Ochiul ei cel trist și rece, fața-i jun-adânc pălită,
Una din acele ființe, cu adânc dispreț privită,
Din pierzarea ei ș-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.
Fără de nici o speranță curge viața-i otrăvită,
De eternă remușcare, de dispreț, de sărăcie,
Nici o rază de iubire în viața ei pustie,
Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.
Pata ei i-nchide pragul milei și a îndurării,
Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde,
Se întoarce de la dânsa – de la cea care se vinde,
Înainte-i și îndărătu-i mute-s ușile sperării.
Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire,
Secolele coroanei tale cu regala strălucire
Pot s-ardice grâu din piatră și palate din ruină.
Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure
Și obscene; niciodată glasul blând al rugăciunii,
Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june,
Pe-a pierzării căi ei înșii o-ndreptară ș-o vândură.
În inima ei de mică semănat-a fost icoana
A corupției adânce… nici o rază de virtute,
Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute
Unei mame desfrânate victimă căzu… Sărmana!
Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere,
Fără de măsură-n lume… și cu toată desperarea,
Fără de măsură-n suflet… ea e bună… ochiu-i are
Pentru orice neferice lacrimi, milă și durere.
Ea de toți disprețuită, e în stare să se-nchine
La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce.
Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce
Și ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.
Cu o față aspră, rece, mulțumita ea respinge
A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă:
Merit și eu mulțămire? … Și-ntinzându-i mâna slabă
Ea îi dă tot, tot ce are, – și el râde când îl plânge.
În biserică de intră candelele aurie,
Pentru ea-s nepăsătoare… Albă ca peretele la ele,
Ea se uită… Numai apasă bătaia inimii grele,
Ar plânge? … ah lumea-ar zice cum că este fățărie.
De aceea doar cu mâna a ei inimă ș-apasă,
Cum o doare… Și nimica… nici un mod nu-i de scăpare,
Îndărătu-i desperare și înainte-i desperare,
Nici un ochi nu se abate la a ei viață-ntunecoasă.
O, Doamne! gândește-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine
Cum că drept și bun veghezi tu zic asupra tuturor….
Varsă-o rază, numai una din eternul tău amor
Într-a sufletului noapte și în inima-mi de tină!
Pulbere-s făr-de voință, inima mea pustiită,
Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viață,
Nici nu o simțeam în mine, când am fost dusă de brațe
Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.
Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde,
Cărui de model servește ea de-o Venere antică,
La privirea ei măreață, lui din mâni penelu-i pică:
Unde-am mai văzut – el zise – chipul tău Madona, unde?
Doar în fruntea mea? … Frumoasă ea era și cu uimire
S-apropie el de dânsa… un copil. Cu dinadinsul
El i-oferă a lui iubire… Rece ea privi la dânsul
Deși se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.
Sunt căzută… gândi dânsa… nimeni nu s-uită la mine
Ș-aș avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage
Pe orice om… Pe cei ce urăsc, da! …Dar ăst cap cu visuri drage
Cu gândirile-i mărețe…? Ah! lasă să mor mai bine,
Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale
Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie
Merit să-i leg viața sfântă de-un moment de nerozie….
Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!
Astfel este ea… ca tine! Totuși când tu treci cu fală
Împrejur, înainte-n urmă-ți urări lungi, fețe senine….
Ea? șuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne….
Arătând nepăsătoare… dar fiind atât de pală.
De-ai muri – ucisă doară de a florilor miroase
Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte,
Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte
După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.
Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beție
Prin ciocnirea de păhare și prin danțuri desfrânate,
Care par atât de veseli – și-s atât de desperate!
De-a muri, nici chiar în moarte liniște nu va să-i fie.
Nu – nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac
Poate că scheletul, care a purtat astă-avuție
De frumsețe și durere… preparat d-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul. Și în urmă într-un sac
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie,
De a căreia viață n-a întrebat în lume nime!
Și sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime
Au mai tot aceeași soartă. Ce de plâns, ce trist-idee!
Semănați cu toate astea… e aceeași față blândă,
Ochii negri sunt aceeași, părul, brațul și statura….
E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea și natura
A creat… sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă?
Cine știi de nu ți-i soră… Dacă-n nopți de rătăcire
Însuși tatăl tău călcat-a peste pragul depravării
Și-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii
Ce răspundere are-n lume așa-numita fericire.
Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge
Decât orice om în lume… Și când cugeți că-ntâmplarea
Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare
Și pe ea-n leagăn de aur… sufletu-n tine se strânge.

Corneliu Vadim Tudor - Câini Ai Nimănui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Rătăcitori şi neajutoraţi,
câini fără vârstă, nume şi dreptate,
fiţi întru totul binecuvântaţi,
voi, ce dormiţi pe dale îngheţate.

Voi, care puneţi semn de carte trist
atâtor nopţi şi zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobeşte ochii unei vechi ursite.

Veniţi la uşa mea, arareori,
cu pieptul rupt şi însetat de milă,
stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori,
firave monumente de argilă.

Iar eu mă rog să fie cer de mai,
să nu mai tremuraţi în epidaur,
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preţ ca sculele de aur.

Copii ai foamei, câini ai nimănui,
ce cruciadă veşnică vă cheamă?
Ne-aţineţi calea când suntem sătui,
când nu mai vrem să ştim de nici o dramă.

Şi cum vă bucuraţi din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere,
aţi şi uitat sudalmele de ieri,
făgaşe moarte prind din nou putere.

Dar o minune ţine cât un crin,
rămîneţi iar mai singuri ca-nainte
şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin,
şi-un foc de oase joacă pe morminte.

Păziţi cu îndîrjire de eroi
pe vetre vechi ruinele şi lemnul,
stăpânii s-au mutat în case noi,
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul.

Şi ca un duh al locului natal
voi bântuiţi prin vaste şantiere,
progresul nu-i deloc sentimental,
neputincioasă, spiţa voastră piere.

Şi cât de blânzi şi de încrezători
voi lingeţi mâna ce vă dă otravă,
cu vintre sfârtecate de sudori
daţi singuri piept cu taina cea grozavă.

Noi n-avem timp, suntem şi-aşa destui,
tragismul nostru poate că-i mai mare,
un egoism atroce face pui,
albeşte Valea Plângerii de sare.

Copii ai foamei, câini ai nimănui
la ce icoane să vă cer iertare?