poezie eminescu – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Părea C-Așteaptă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Părea c-așteaptă s-o cuprind în brațe
Și fața mea cu mânile-i s-o ieie,
Ca să mă pierd în ochi-i de femeie,
Citind în ei întreaga mea viață.
Dar când s-o prind, ea n-a voit să steie
Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i față;
Pândind, cu ochii mă-ntreba isteață:
Să-mi dea o gură, ori să nu-mi mai deie?.
De-astfel de toane vecinic nu te saturi,
Oricât o rogi, ea tot se dă în laturi
Ș-abia la urmă parcă tot se-ndură.
Împrotiviri duioase-a frumuseții
În lupte dulci disfac urâtul vieții,
Ce n-au amar, fiindcă au măsură.

Mihai Eminescu - Catrene

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când te pierzi în valul vieții,
Trist la țărm doar eu rămân:
Brațe fără de nădejde,
Navă fără de stăpân.

Cum se turbură izvorul
Când din el drumețul bea,
Astfel mă-nfioară dorul
Când răsari în calea mea.

Tu ești aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te miști, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.

Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet
Să fac lumea să suspine.

Mihai Eminescu - Ah Cerut-Am de la Zodii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ah, cerut-am de la zodii,
De la al sorții mele faur,
Dulcii sânului tău rodii
Și-al tău cap scăldat în aur.
Și-ale tale mâini de ceară,
Fruntea-mi rece să dezmierzi,
Fața albă-n părul galbăn
Și îndărătnici ochii verzi.
Și-astăzi tu de bunăvoie
Fericită-n brațe cazi-mi;
Capul tău scăldat în aur
De-al meu umăr tu îl razimi.
Astăzi tu de bună voie
Îmi întinzi dulcea ta gură:
Soartea mi le-a dat pe toate
Cu asupra de măsură.

Mihai Eminescu - Sătul De Lucru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeț se face.
Și pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.
E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede – genele holbate;
Ca și un orb mă simt în întuneric.
Și totuși înainte-mi zi se face.
E chipul tău, lumină necrezută,
De frumuseți, de taină, curăție,
Ce nopții reci lucire-i împrumută.
Din cauza ta, bălaia mea soție,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Mihai Eminescu - Alei Mică, Alei Dragă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nțeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viața noastră-ntreagă.

Alei dragă Veronică,
Despărțirea toate strică,
De ne-alegem cu nimică
Viața trece, frunza pică.

Alei dragă, alei mică,
Viața trece, frunza pică,
Și din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică.

Măcar cine ce grăiește,
Altul alta îndrăgește.
Inima-mi pe cât trăiește
Tot la tine se gândește.

Alei mică, alei dragă,
Ia vezi frunza cea pribeagă
Așa trece viața-ntreagă
Și nimic n-o să s-aleagă.

Mihai Eminescu - Venin și Farmec

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Venin și farmec port în suflet,
Cu al tău zâmbet trist mă pierzi,
Căci farmecat sunt de zâmbirea-ți
Și-nveninat de ochii verzi.
Și nu-nțelegi că-n al meu suflet
Dureri de moarte tu ai pus
Cât de frumoasă ești pot spune,
Cât te iubesc nu e de spus!

Mihai Eminescu - Gelozie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când te-am văzut, femeie, știi ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înlăuntrul acestei inimi.
Voi pune ușii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.
Și cum? Dar înțelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ți arde și inima-ți sfâșie.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima și mintea, să nu fie iubită?
Căci prea, prea e frumoasă… Dorința-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mpotrivă
Atâtor vorbe calde șoptite cu durere,
Ce aerul îl umple c-un val de mângâiere?
Putut-a împotriva atâtor să steie
Când e așa de dulce și nu-i decât femeie?
Știind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăși a vieții pământene,
Venin știind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea și ochii tăi cei tineri
Și nu voiam ca dânșii cu dulce vicleșug
S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;
Și zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfărâmi…
Priveai la mine straniu și te mirai că tac…
Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ți dezbrac
De cărnurile albe și gingașe și sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi eu fața ta o tai,
Că ce rămase-atuncea înaintea minții-mi, vai!
Era doar începutul frumos al unui leș…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deși,
Și nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară
Și că priviri grozave, ca mâini fără de trup,
Se întindeau asupră-ți, cu ele să te rup,
Și pe cât de frumoasă și gingașă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.
Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimei cămări
Și-acum lucești ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele… și treci așa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,
Și cum plutești n-atinge piciorul de pământ…
Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.
Mă mișc ca oceanul cu suferinți adânci,
Ce brațele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.
Se nalță și recade și murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el e de jalea luminei celei reci…
În veci de el departe și el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vreo dinioară,
El ar simți că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară
Și-ar cadența durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupra-i și-n el cu-n univers.
Astfel domnești pe visu-mi și pe singurătate-mi
Și miști în al meu suflet un ocean de patimi.
Iar brațele-mi s-aruncă ca valurile mării
Ah, în deșert nici nu pot ca să te dau uitării
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Și mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voința sorții
Ca tu să-mi dai durerea și voluptatea morții
Și să-mi răsai din marea de suferinți, înaltă
Ca marmura eternă ieșită de sub daltă.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Mihai Eminescu - Replici

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Poetul.
Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea –
Iubita mea.
Iubita.
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu –
Iubitul meu.
Tu eşti un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un haos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt –
Tu eşti un cânt.
Poetul.
Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc –
Şi te iubesc!.
Iubita.
Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet –
Iubit poet?.
O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu –
E tot al tău.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Mihai Eminescu - Icoană și Privaz

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolțile sub frunte lumină ochii mari
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!
De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.
Când îmbli, a ta haină de tine se lipește,
Ci gingaș-mlădioasă tu râzi copilărește.
De șezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat..
Ciudat.. Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,
Când veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred
Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,
Atât cum nu mai este o alta pe sub soare;
Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci..
Ș-apoi.. Merit eu oare mai mult de la un înger
Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?
O, bate-ți joc, copilă, ucide-mă de vrei,
Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decât un trai deșert..
Și încheierea vieții-mi: pe tine să te iert.
Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet.. Un vis
Deșert și fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie.. Și ce-am mai vrut să fiu?.
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere.. și blând să fie cântu-i.
Acum.. acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.
Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri și descrieri.
Frumuseța ta divină, nemaigândită, sfântă
Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumuseța cea vrednică de Dante.
O, bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.
O, marmură curată, o, înger, o, femeie,
Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce? c-a mele: fața-i, chipu-i..?
Nebun ce sunt.. Nu râzi tu? O, râzi de mine.. Râzi.
Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,
Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie..
Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinui
Și niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,
Căci ea nu vrea iubire.. vrea numai adorare..
Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Și ea să-mi spuie rece: „Monsieur, ce ai mai scris?

Mihai Eminescu - Aveam o Muză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Poți ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea!
Păr blond deschis, de aur și mătasă,
Grumazii albi și umeri coperea,
Un strai de-argint strâns de-un colan auros
Strângea mijlocul ei cel mlădios!
Și talia-i ca-n marmură săpată
Strălucea albă-n transparentul strai,
Sâni dulci și albi ca neaua cea curată,
Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;
Abia se ține haina cea bogată
Prinsă ușor cu un colan de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind
Nori străbătea o umbră de argint.
Crinul luminei strălucea în mână
Reflectând dulce mândrul ei obraz,
Razele dulci loveau fața-i senină,
Rotunzii umeri și-albul ei grumaz;
Părul lucea ca auru-n lumină,
Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,
Ochi mari albaștri-n gene lungi de aur
Și fruntea-i albă-ntunecată-n laur!
O dată-n viața-i muritorul vede
În visul său un chip așa d-ales!
Eu.. fericit c-amantul blondei Lede,
Nebun de-amor, eu o vedeam ades,
Venea-n singurătatea mea pe îndelete,
Rătăceam mâna-n păru-i blond și des,
De pe-umeri haina-i luneca ușor
Vedeai rotundul braț pân-subsuori.
Părea c-așteaptă de a fi cuprinsă,
De-a-și simți inima bătând cu dor,
Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,
Ca graiul ei să tremure ușor,
Să văd privirea veselă și plânsă,
Să aud glasu-ntunecat de-amor
Și la ureche dulce să-i repet
Cântul, ce-n gândul meu se mișcă-ncet.
O, îmi șoptește numa-n dulci cuvinte
Neînțelese, pline de-nțeles,
O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,
Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,
Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte
C-un înger ești ce fu din cer trimes,
Ca să mângâi junia mea bogată
Cu-a ta zâmbire dulce și curată.
S-apropia, în aer suspendată,
Și brațul ei grumazu-mi cuprindea,
Priveam în sus la fața-i luminată,
La gura-i mică care surâdea
Din ochi albaștri raza-ntunecată,
Plină de-amor în ochiul meu cădea,
Talia ei subțire-n colan strânsă
Tremura scump de brațul meu cuprinsă.
Ea a murit. Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plâns.
Am sfărmat arfa și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit s-a stins.
Îmi plac a nopții turburate oare,
Îmi place de dureri să fiu învins;
O, de-aș orbi, de-aș amuți odată,
Că-n lume nu văd lumea căutată!
Eu nu văd munții înecați de nouri,
De care gându-mi vultur s-acăța;
N-aud a mării înmiite-ecouri,
Ce-n glasul meu măreț s-amesteca;
În codri-antici n-aud muget de bouri,
Trezind zilele vechi în mintea mea,
Codrul din munți, râul din vale-mi tace
De ce nu pot în praf a mă preface!