poem epic – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Calul Troian

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și ascultând așa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură
Pân’ ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură..
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliți în pândă se strecoară;
Cum văd că mic și mare căzuse-n somn ca morți,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiți la porți
Ș-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Și-mplătoșați cum fură, armați cu lănci și săbii,
S-apropie de țărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopții slavă
Ei prea cu molcomișul și fără de gâlceavă
Intrară în cetate.. oricare repezi
Și începur-în toții a da și a snopi.
Tăiau bătrâni și tineri, din mic până la mare,
Ostași în floarea vârstei și tinere fecioare..
Și-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porțile cetății curgeau pân-în genunchi
Șiroaiele de sânge.. pe pruncii cei de țâță
Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viță
Și urmă de Troada.. Și dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea și olatul
Împlând cu jale țara lui Priam-împăratul.
Când oamenii-s grămadă uciși în orice loc,
Elinii atunci dederă cetății mândre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roșind bolta întreagă și crugul singuratec.
Ard turnurile-n vânturi de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.

John Milton - Paradis Pierdut (Fragment)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

PARADIS PIERDUT (Fragment).
John Milton.
Cartea I.
De-a Omului primă nesupunere, și fructul
Acelui interzis copac al cărui gust de moarte
Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru,
Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt
Ne readuse, redând tronul de har,
Cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic
Al Orebului, ori Sinai, ai inspirat
Acel cioban ce primul învăță alesul grâu
În început cum ceruri și pământ
S-au ridicat din Caos: ori, dacă muncelul Sion
Te-ncântă mai mult, și izvorul Siloa ce curse
Iute la oracolul lui Dumnezeu, atunci
Invoc ajutoru-ți cântului meu cu țipăt,
Că nu cu zbor jos vreu să trec
Peste muntele Aonian, în timp ce urmărește
Lucruri neîncercate încă în prosă ori în rime.
Și înalt tu, O Spirit, ce preferi
În loc de orice temple inima dreaptă și pură,
Mă învață, căci tu afli; tu dintâi
Fuși și cu aripi sfinte întinse,
Turturea dormind în vast Abis,
Dându-i viață: ce în mine-i bezne
Iluminează, ce-i slab apără și păzește;
Că, la înălțimea acestei mari lupte,
Să pot declara Providență Eternă,
Și să justific căile Domnului în oameni.
Spune întâi – căci Cerul n-ascunde nimic vederii tale,
Nici adâncul câmp al Iadului – spune întâi ce cauză
Ne mișcă strămoșii, în starea fericită,
Iubită de Cer atât, să cadă
Din Demiurg, să-i calce testamentul
Pentru o poruncă, domni ai Lumii mai mult.
Cine-i seduse întâi către hâda revoltă?
Al infernului șarpe; a fost el cel a cărui-nșelăciune
‘Zvorâtă din pizmă și întoarcere de rău, minți
Muma omenirii, în timp ce mândria-i
îl izgoni din cer, cu toată oastea
De Angeli rebeli, de-al căror ajutor, dorind
În glorie fii peste-ai lui tovarăși,
Credea că l-a ajuns pe Cel Înalt
De se luptă, și cu vană țintă
Împotriva tronului și monarhiei de zeu,
Cercă profan război în cer, bătaie mândră,
Cu deșartă luptă. El Puterea fără Capăt
Îl azvârli în flăcări din spațiul de eter,
Cu slută ruină și combustie, jos
În pierzare fără fund, unde să vie
În lanțuri fără leac și foc urgii,
Cel ce-ndrăzni să cheme pe Dumnezeu la luptă.
(..).
{traducere de Felix Rian Constantinescu}

George Coșbuc - Ghiaurul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dincolo de Dnistru pe mal,
Vin repezi cazacii ca vântul;
E galben de groază pământul
Și geme și zăngăte-n zare,
De vuiet de care
De chiu și de tropot de cal.

Hatmanul în cortul rotund
Așteaptă pe-oștenii cu pradă.
Iar aurul curge grămadă,
Și galben și roșu ca luna,
Iar cortul întruna
Se face mai strâmt și mai scund.

Cu zâmbet hatmanul voios
Pe umeri oștenii și-i bate
Când vin cu-averi mai bogate.
El iese, și intră, și iară
Se uită pe-afară
Și-n sus pe câmpie și-n jos.

Sunt turme de-a lungul pe șes,
Și dese ca picurii ploii:
Dincoace sunt caii și boii,
Dincolo sunt oameni în funii,
Și-n țeapă sunt unii –
Vin turme mai multe, mai des.

Dar tot ce vede-i nimic!
Tot robi, și tot aur și vite.
Și-aruncă priviri întețite
De-a lungul pe șesuri, și n-are
Nici loc de-alinare,
N-ascultă cazacii ce-i zic.

Dar iată-l! Fugarul buiac,
Părându-ți de praf și de spume
Că vine din margini de lume,
S-oprește deodată cu zborul,
Și-și scoate piciorul
Din scară bărbosul cazac.

– „Priviți-o, tovarăși, voi toți –
Frumoase sunt multe, Bogdane,
Dar una ca asta, hatmane,
De-aduce vrun altul ca mine,
Ascultă-mă bine:
Am ochi și ți-i las să mi-i scoți”.

Și roată cazacii se strâng,
Și-n mijloc hatmanul, și-n roată
De marmură-i tabăra toată –
Cel mult de s-aude-n tăcere
Gemuta durere
Din ochii femeii, că-i plâng.

Dar ce-i e acestei femei?
Deodată ca-n chip de poruncă
Ea brațele-n lături le-aruncă
Și capul pe spate, și iată
Dă hohot deodată,
Și groaznic ce-i hohotul ei!.

Cu zgomot cazacii tresar,
Privind dintr-o parte femeia.
Ea râde, ea râde-ntr-aceea,
Se-nvârte sălbatec ca dracii –
De-uimire cazacii
Răsuflă cu frică și rar.

– „Hatmane. ” prin hohot a frânt
Cuvântul sălbateca fată
Din țara Moldovei furată;
Și, zic ca de-o gură nebună,
Cuvântu-i răsună
Ca de bulgări căzuți în mormânt.

– „Hatmane, privește-m-acum!
Priviți-mă cete cazace!
Un semn al peirii voi face
Cu mâna vrăjită spre-oștire,
Și praf și topire
Voi face din oaste, și fum”!.

Cazacii s-azvârl îndărăt,
Și-ngheață-n plinirea mișcării.
– „Sărman logodit al pierzării,
Hatmane, haid’ ține-te bine!
Ți-e frică de mine?
Dar iată, că vreau să-ți arăt.

Nici glonțul izbit din pistol
Nu poate prin pieptu-mi pătrunde!
Lovește.. hai vino.. răspunde”.
Și-n fața-i sălbateca fată
Grăbit îi arată
Albimile pieptului gol.

Hatmanul își iese din minți
Mânia-i sugrumă cuvântul.
Se-nvârte sub dânsul pământul,
Și tremur cu spaimă-l răzbate
De-a lungul prin spate, –
Și-n urmă-și ia inima-n dinți.

Și galben, cu părul zbârlit,
El scoate pistolul și-ntinde,
El trage, și flacăra prinde:
În sânge ce-mproașcă spre soare,
Ea cade și moare,
Gemându-i: – „Atât am voit! ”.

Hatmanul o clipă stă drept,
Nimic nu-nțelege din toate –
Un geamăt de fiar-apoi scoate,
Și bâlbâie vânăta gură
Cu spumeg: – „Ghiaură! ”
Izbindu-i călcâiul în piept.

Firdousi - 99 (1099) Kei Khosro Manije Veni Să-l Vadă pe Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Despre-această caravană auzi și Manije
și-alergă-n cetate. Fata șahului Afrasiab
se înfățișă-naintea lui Rostam cu capul gol,
ochii-n lacrimi, și scăldate-n sânge pleoapele udau
mânecile hainei sale. Spre Rostam ea se plecă
și îi zise: „Tu te bucuri de viață și comori,
fie ca tu niciodată nimănui să nu te plângi
de-oboselelile-ndurate! Fie ca mărețul cer
să se-nvârtă-ntotdeauna doar după dorința ta!
Fie ca privirea celui păcătos asupra ta
să fie neputincioasă! Fie ca oricare rău
ce-l înduri să nu-ți întoarcă ale inimii nădejdi!
Fie să ai chibzuința pe de-apururi călăuz!
Fie norocos Iranul și ferice soarta lui!
Ce vești ai de pe la oastea șahului, de la Guiv
și Gudărz și de la ceilalți luptători de prin Iran?
N-a ajuns pe-acolo, oare, nici un zvon despre Bijan?
Rugile îi sunt de-a surda? Oare, -un tânăr precum el,
un vlăstar din neamu-i falnic să se stingă-n nenoroc?
Sunt picioarele-i strivite-n fiare ce-l apasă greu,
mâinile-i sunt răstignite în cătușile ce-au fost
strânse-n groasele piroane nituite de fierari;
l-au înlănțuit în lanțuri, l-au împovărat cu fier,
iar veșmintele pe trupul său de om nenorocit
năclăite sunt de sânge. Chinurile ce le-ndur
pentru chinu-i nu mă lasă nici să dorm, și când i-aud
plângerile ce le scoate, răni se-neacă ochii-n plâns.
Omule vestit, tu, dacă mergi cumva către Iran,
țara bravilor anume s-o cunoști, poate-oi vedea
pe Guiv, sau pe viteazul de la curtea lui Khosro:
pe Rostam; atunci le spune că Bijan e-nlănțuit
și că își va da el duhul prea târziu de vor veni.”
Rostam spăimântat de-aceste vorbe-ndată izbucni
într-un răcnet de mânie către Manije zicând:
„Piei din fața mea, femeie! Nu-l cunosc nici pe Khosro,
nici pe tânărul războinic; nu știu de Gudarz nimic,
nici de Guiv. Vorbăria-ți creierii mi-a năucit!”.
Manije-l privi și-amarnic plânse, și-n mâhnirea sa
sânu-n lacrime de sânge și-l scăldă; și în sfârșit
zise: „Omule puternic și-nțelept, acest răspuns,
oare, vrednic e de tine? Dacă nu vrei să-mi răspunzi
la-ntrebări, de lângă tine, cel puțin, nu m-alunga,
fiindcă-n piept mi se sfărâmă de durere inima.
Ăsta-i oare obiceiul în Iran de-a nu da vești
unui om sărman?

Firdousi - 69 (15) Fereidun Salm Fugi și Muri de Mâna Lui Manucehr

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Kakui predindu-și duhul, cel din Soare-Apune șah,
rămânând fără de sprijin, drumu-ndată și-l schimbă.
Își uită de răzbunare ce atât o jindui,
și-apucă în fugă drumul spre cetatea de pe țărm;
dar la marea mult afundă, când ajunse în sfârșit,
nu văzu măcar o bârnă de corabie pe val.
Șahul Manucehr și oastea-l urmăriră, pas cu pas,
zornic, prins de grea mânie; câmpul însă era plin
de-atâți morți, răniți, că drumul se făcu anevoios.
Ros de gândul răzbunării, șahul tânăr, Manucehr,
galopă pe telegaru-i sprinten și cu păru-alb;
platoșa-i zvârli s-alerge și mai iute-n nori de colb
ridicați de oastea-n tropot. După șahul din Bizanț
galopă și-l strânse foarte și acesta îi strigă:
„O, tu om lipsit de lege, de rușine și obraz!
L-ai ucis chiar pe-al tău frate ca să-nșfaci un diadem;
iată-un diadem! Oprește! Cât o să gonești pe drum?
Șahule, ți-aduc eu însumi o coroană și un tron,
fiindcă-mpărătescul arbor a dat rod! Oh, nu fugi
de coroana stăpânirii, fiindcă însuși Fereidun
pregătitu-ți-a, nou, tronul Pomul ce l-ai răsădit
a dat roade, și tu însuți le culegi din al tău sân:
ramul de-a rodit doar ghimpii, tu ai răsădit ăst pom,
iar dacă-i mătase moale, borangicul tu l-ai tors! „
Tot strigând și-mpinse calul mai aproape de-al lui Salm,
și-l trăzni cu spada-n ceafă, -n două trupu-i despicând!
Porunci să-i taie capul și în vârful unei lănci
sus să-l poarte-n ceruri! Oastea-ncremenită a lui Salm
se uimi de-atita vlagă și de brațu-i de viteaz!
Oastea se porni ca turma risipită într-o zi de
izbeliștea ninsorii; razna și pe fugă toți,
șiruri-șiruri, se pierdură-n câmp și peșteri pe sub munți.
Cronica Șahilor

Firdousi - 69 (13) Fereidun Karen Lua Cetățuia Lui Alen

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Salm de-această bătălie prinse veste în curând,
și văzu că-n întuneric steaua i se-nvălui.
Dinapoia lui cetatea bolta cerului ținea.
Hotărî pe după ziduri să se tragă: timpu-n mâini
binele-aducea și răul. Zise însă Manucehr:
„Salm fugi de bătălie și-n cetatea lui Alen
va să-și afle adăpostul. Calea trebuie să-i tai,
căci de-ajunge-n cetățuia mării, nimeni n-o putea
săl mai dezrădăcineze și va-nstăpâni acea
-ntăritură ce se-nalță până lângă nori și-a fost
de măiestre mâini zidită din adâncu-albastrei mări.
Ea de veacuri grămădește feluritele-i comori,
și-ale vulturului ăripi larg desfășurate-n zbor
o acoperă și-adumbră, vulturul împărătesc.
Și-acum să mă pun pe treabă, sus în scări și-asmute frâu! ”
După ce mai chibzuise, îi grăi lui Kăren doar,
numai lui aceste taine i le poate-mpărtăși.
Karen ascultându-l, zise: „O, tu mândrul meu stăpân,
șahul de-o avea plăcere să-i încredințeze lui,
celui mai umil războinic, oaste mare de viteji,
Eu voi fi stăpân pe poarta cetățuii-n care Salm
sprijin va avea să lupte, sau pe fugă am să-l pun;
însă negreșit dă-mi voie, șahule, în mîini să iau
flamura împărătească a lui Tur și inelul lui.
Vreau să-mi ticluiesc un mijloc oastea de-a mi-o azvârli
înlăuntru-ntăriturii. Cu Garșasb mă voi porni
chiar în noaptea asta neagră; ci ferește-te vârtos
taina să nu mi-o destăinui nimănui, oricine-ar fi.”
Dintre vajnicii războinici își alese șase mii,
dârji, ce-n câmpul de bătaie arătaseră ce pot.
Preschimbându-se văzduhul în văzduh de abanos,
tâmpinele-și încărcară pe spinări de elefanți,
și toți falnicii războinici, dornici de-a se război,
se-nturnară-n partea mării. Atunci Karen îl lăsă
căpetenie pe Șirui, și îi zise: Mă preschimb
în veșminte potrivite, să mă dau drept un trimis
dinaintea celui care pe cetate e stăpân;
îi voi arăta pecetea de pe-al mortului inel.
Cum pun talpa după ziduri, flamura mi-oi flutura
și-o să fac să verse flăcări spada-albastră de oțel!
Voi pe mine țineti ochii ațintiți și mă pândiți,
si când da-vă-voi un chiot, buzna-n poartă năvăliți!”
Lăsă oastea-n țărm de mare să asculte de porunci
căpetenia cea nouă, Șirui, cel ce-nfrânt-a lei.
Karen se porni pe cale; când ajunse lângă porți,
căpeteniei îi spuse arătându-i cel inel:
„Vin trimis aici de șahul Tur și astfel mi-a grăit:
Nu-ți îngădui răgazul de-a mai răsufla și fugi
la mai-marele cetății; spune-i lui să nu dea pas
la odihnă și petreceri zi și noapte, și apoi
lîngă el rămâi tovarăș și la bine și la rău;
ia cetatea, cârmuiește-o și cu ochii-n patru fii.
De-o ajunge lângă mare flamura lui Manucehr
cu puteri de oaste multă zidurile-nconjurând,
voi dați iureș s-o împingeti, vitejește v-apărați,
și eu trag nădejde multă pe dușman să-l biruiți!”.
Căpetenia când vorba i-ascultă și când văzu
și pecetea cunoscută de pe cel inel de șah,
porunci să se deschidă poarta mândrelor zidiri;
căci văzu doar ce-i părere, neghicind ascunsul gând.
Ia aminte ce ne spune un preaînțelept dihkan:
„Cine-n cuget își ascunde taina inimii, atunci
vede-n inimile altor. Fie ca părerea mea
și a ta să se supună dinaintea Celui sfânt,
și să ne-nfrățim în gânduri. Trebuie să cugetăm
înde-noi ce va să facem și la bine și la rău.”
Căpetenia și Karen, dornici de-a se război,
cercetară pe-ndelete ziduri, creste de granit,
unul plănuind trădarea, celălalt sărac la duh;
căpetenia-de-oaste a Iranului pândea
clipa trecerii la fapte, pe când capul fără cap
puse pe-un străin pecetea-ncrederii și își dădu
nebunește căpățâna și cetatea lui la vânt!
Iată ce-a zis despre-aceasta către singurul lui pui
pardosul cel fără teamă: „O, copilul meu viteaz,
gata de a scoate ghiara! Nu te repezi năuc
într-o treabă încâlcită; chibzuie de-a-fir-a-păr,
pune-n cumpănă o parte și celalta. -Oricât de dulci
vorbele-s la un venetic, oricât de neprihănit
ți-ar părea în bătălie și în vreme de război,
ochii ți-i deschide-n patru și sfiiește-te de-orice,
și-n adâncu-a toate cată. Puiule aminte-aduți,
de-acest cap de-nțelepciune plin dar neprevăzător,
care-n gingașa lui treabă nici cu gândul n-a gândit
la dușman și vicleșuguri, și-astfel își lăsă în vânt
porțile cetății sale!” Noaptea când se-nstăpîni,
Karen cel setos de lupte înălță o flamură
scânteind ca fața Lunii. Scoase-un chiot și dădu
semn vitejilor lui Șirui. Steagu-mpărătesc zărind,
se-avîntă spre pahlivanul de pe zid, și-ajunse-n porți,
și pătrunse înăuntru; puse-n capul celor capi
o coroană grea de sânge. Dintr-o parte Karen și
leul din cealaltă parte, și deasupra foc de-oțel,
și dedesubt apa mării. Soarele pe bolta lui
când ajunse-n culmi, nici urmă nu rămase din ce-au fost
muri de piatră, porți și paznici. Nu vedeai decât un fum
atingând cu creasta-i norii, dar nici umbră de zidiri
și nici umbră de corăbii pe al mării val adânc.
Luciul focului și vântul se-nălțară până-n cer,
răcnetele lor de luptă, țipetele celor prinși
de-o cumplită deznădejde toate se-nălțară-n cer;
când strălucitorul Soare-n pat de purpuri se culcă,
nu mai osebeai cetatea de deșertul necuprins.
Oameni, mii, douăsprezece, fură căsăpiți de vii,
și fum negru pe deasupra flăcărilor mai pluti.
Valurile mării toate se schimbară în catran,
și-ntr-un fluviu cald de sânge tot deșertul se scăldă.
Cronica Șahilor