podoabe – Versuri.pro

Konstantinos Kavafis - În Prăvălie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Le-a-nfășurat cu grijă, tacticos,
într-o mătase verde, prețioasă.
Trandafiri de rubin, crinii de perle,
violete de ametist. Așa cum le-a creat
și le-a dorit, cum lui îi par frumoase; nu cum
sunt în natură, ori cum le-a studiat. În sipet le va pune,
dovadă-a artei sale abile și-ndrăznețe.
Iar când în prăvălie un client o să intre,
alte podoabe scumpe din cutii el va scoate
– brățări și lănțișoare, coliere și inele.

Charles Baudelaire - Bijuteriile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Draga mea era goală, și să-mi cânte-n strună
A păstrat pe-a sa piele sunătoare podoabe,
Prin a lor opulență ea părea o stăpână
Cum erau în vechime a Maurilor roabe.
Când dansează, se-aude sunet viu și sarcastic,
Iar metalul și piatra, cu luciri cristaline,
În extaz mă aruncă și îmi place fantastic
Când lumină și sunet se amestecă bine.
Deci stătea tolănită și simțea desfătarea
Surâdea relaxată pe înalta dormeză
Și iubirea-mi simțea, delicată ca marea,
Cum se-nalță spre ea ca un val spre faleză.
Ca o blândă tigroaică, mă privea insistentă
Visătoare, pierdută, încerca multe poze,
Și a ei inocență, și-a ei poftă ferventă
Aduceau un nou farmec printre metamorfoze.
Cu-ale ei lungi picioare, cu-al ei mijloc subțire,
Lebădă grațioasă și lucioasă la piele,
Îmi trecea chiar prin față, o sorbeam din privire;
Sâni și vintre-mi păreau strugurii viței mele.
A venit ca un demon, blândă, ispititoare,
Ca să-mi tulbure pacea ce o simt în ființă
Sufletul să mi-l smulgă din cristalul în care
Calm și singur cândva și-a făcut locuință.
Îmi părea că-s unite într-o nouă pictură
Talia Antiopei cu un piept pur de june,
Căci avea șolduri ample ce-i ieșeau din statură.
Farduri fine-i făceau chipul brun o minune!
Atunci lampa în tihnă se stingea resemnată
Și doar focul din vatră lumina cu tărie,
Când ofta cu ardoare, de-al ei sânge scăldată
Acea piele de ambră devenea purpurie!

Charles Baudelaire - Podoabele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Iubita era goală, și după-a mea dorință
Asupra ei păstrase sonorele podoabe,
Purtându-le cu-n aer semeț, de biruință,
Ce-l au, în zile bune, a’ maurilor roabe.
Risipa de metaluri și pietre, ce se-mbină
Și-n scânteieri de raze tresar în joc și cântă,
Îngemănarea-aceasta de sunet și lumină
Privirea mi-o vrăjește și inima mi-o-ncântă.
Culcată între perne, ea se lasă-ndrăgită
Și surâdea, plăcându-i cum se-nalță s-o scalde
Iubirea mea tăcută, ca marea liniștită
Când vrea să prindă țarmul în brațele ei calde.
Mă urmărea cu ochii tigroaicei îmblânzite,
Și încercând alene atrăgătoare poze,
Dădea candoare pură lascivelor ispite
Și-un farmec nou acestor trupești metamorfoze.
Și umerii, și brațul, și pulpele rotunde,
Mi se-mbiau privirii cu luciul lor de piele;
În mlădierea lină a lebedei pe unde,
Și pântecul, și sânii – ciorchinii viei mele -.
Mă ademeneau mai dulce ca îngerii pierzării,
Smulgându-mi bietul suflet din liniștea adâncă,
Unde-l lăsasem singur, pe-o culme a uitării,
Să doarmă în cristalul palatului din stâncă.
Mi se părea că-n voie, un meșter desenase
Pe trunchiul Antiopiei un bust ca de băiat,
Și mijlocul, pe șolduri, ușor i-l subțiase..
Ce splendid era fardul pe chipul ei bronzat!.
– Apoi cu-ncetul lampa se stinse, și-n odaie
Zăream numai căminul cum flacăra-și răsfrânge,
Iar focul, trimițându-și suspinul în văpaie,
Tot trupul ei de ambră i-l îmbăia în sânge.

Zaharia Stancu - Pământul Ne Poartă Pe Umăr

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pământul ne poartă pe umăr.
Ce ușori suntem!.. Libelule.
Albinele harnice sunt sătule,
Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr.
Cu must nou umplem ulciorul lunii
După ce bem vinul tare și vechi.
În grădini și-au prins la urechi
Albi zurgălăi zarzării, prunii.
Visul cârtiței e să-și sape o groapă,
Calul doar în vis și în basm zboară.
Nu-ți potolești setea a doua oară
Cu același căuș de apă.
Iubim pașii de fier ai veacului.
Înflorim cerul cu stele și steaguri.
Cu mâinile noastre turnăm în faguri
Dulcea miere a viitorului.
Pământul ne poartă în palmă,
Cu podoabe îi gătim fața.
Plouă peste noi dimineața
Ploaie de lumină, limpede, calmă.

Panait Cerna - Dedicație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe câmpuri, noaptea, până-n zori
Plâng după soare mii de flori.
Iar soarele, văzând că-n taină
Au plâns domnițele frumoase,
Preface roua de pe ele
În mii de pietre prețioase.
Așa, un zâmbet, o privire
Ridică sufletele slabe,
Și toate lacrimile noastre
Ni le preschimbă în podoabe.
Convorbiri literare, LVI, nr. 5, mai 1924

Omar Khayyam - Ce-S Oamenii? Podoabe Ce Atârnă Din Tărie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ce-s oamenii? Podoabe ce atârnă din tărie.
Ce-s oamenii? Podoabe ce atârnă din tărie.
Sosesc, se duc și iarăși sosesc aici sub soare.
Din buzunarul humei și-a cerului cutie
Mereu făpturi s-or naște, căci Dumnezeu nu moare.

Ion Caraion - Legato

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Podoabe de preț se-ntorc în copaci.
O! nu ne iubește nimeni, nu ne iubește nimeni…
Doar cu tristețea din tine mai semeni,
doar cu norocul pădurii de te împaci.
Sfâșietor e zborul fără munți…
Când nu vei mai fi, mâine, unde pleci? te întreb.
Ascultă cum gâlgâie mucegăitul Horeb
pentru dimineața în care n-ai să mai te-ncrunți.
Aproape. Te-aș vrea lângă mine, lângă sân,
cu limpezi conduri, prin rouă, să te înalți.
Nu vor mai fi platanii prea singuri nici prea-nalți
în plina amiază cu zâmbetul spân.
Nici unui preludiu, o, n-ai să ai pe nimeni;
prin lemn învârstat vom scrie chenar
și-n ghemele vinei – pulpele plantei de jar –
nu ne va mai iubi nimeni, nu ne va mai iubi nimeni…

Ancelin Roseti - Un Cer în Formă de Cal

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Umbra pământului sapă în ceruri:
„Podoabele voastre se vor întuneca. Într-o bună zi veți mărșălui de la fiu la tată și de la tată la fiu. În osul vostru e scrisă toată istoria.
Bucurați-vă!.. văduva norocului cerșește în miez de noapte sub un cer în formă de cal; zoaiele universului stau cu spatele la voi ― o pedeapsă ca o sărbătoare.
În brațele mâhnirii, zarul de fildeș vă arată mântuirea și Chipul Omului De Încredere.
Bucurați-vă..!”
Marea își continuă somnul, amenințând după-amiaza zilei de mâine.
.. Un înger lăsat de izbeliște se hârjonește pe limba mea.