Mai cad și-acum, pe umbre de-amintiri,
visări din cerul timpului trecut,
în stropii neuitatelor trăiri
ce, în adânc de suflet, s-au născut.
Sunt umbre, sunt la fel, dar amintesc
de îngeri care aripile-și frâng
și spini ce, din cunună, adâncesc
durerea în golgote care plâng.
Daniel Vișan-Dimitriu
(26 apr. 2019, Vol. “Eterna căutare”)

Misterios e nepătrunsul,
Neînțeles, de timp trecut,
Prezent ce-acum trăiesc… Recursul
E-n fond un viitor trecut!

De suntem toți, primar, fărâmă
De-un Univers în răspândire,
Atunci suntem și frunză, râmă…
Rememorați o omenire!?

Privesc, ca Nostradamus, jar,
Să delirez de toxic gaz,
Mă mestecând în timp, mojar,
Să-mi sorb trecutul din necaz…

… Că n-am uitat oricum sublimul,
Rămânând singur el licoare
Endomorfinică… un stimul,
Lăsându-și numai iz de floare.

Îmi pierd și timp -ce am puțin-
Cu gând mereu ce las urmă
Iubind, să gust din vechiul vin,
S-aleg din bile… ce-am în urnă.

Sunt veșnic anticariat,
Sedus de timpuri, în culori
Cu patinări de pastelat,
Ce-mi dau în iris picuri-flori.

Sau poate sunt un fortunat,
Căci pot trăi doi simultan;
Eternul vis înaripat
Și, altul fizic, doar alean.

Ori sunt un specimen vetusc,
Resuscitat din agonie…
Norocu-și agățând de-un vâsc
Pe-o râpă… de melancolie?!.

Și-acum mă uit la flori, pierdut
La verdele crud din grădină,
Săpând în viitor, trecut…
Ce încerc să port în gând, patină…

Gâfâie optsprezece veri
de clamoare și patimă.
Ziua care se numește ieri
le desparte cu-o palidă cratimă.
El nu s-a-ntors.

Amurgul are-un vierme încolăcit pe tors.